Povestire scrisă de Carina Chereji, aleasă de Maria Manolescu Borșa la Creative Writing Sundays, pe 23 aprilie 2023, la tema: o povestire care să înceapă cu cuvintele „Totul a început atunci când”.
Totul a început atunci când POS-ul a bipăit de două ori: tranzacție acceptată.
— E ok? simte nevoia să se asigure. Casa de marcat mai zăbovește câteva secunde și apoi o eliberează de orice îndoială. Sertarul se deschide sub palma băiatului de la casă, plasată strategic la doar câțiva centimetri deasupra. C-un zâmbet îi spune că „da, totul e în regulă” și se întoarce pe călcâie spre șirurile de sendvișuri. Un McPuișor alunecă pe rampa de metal. O doamnă tușește undeva, în spate. Doi copii se foiesc pe vârfuri, cu nasurile turtite de tejghea. Mâna din care a alunecat sendvișul ei nu are mănușă.
— Jucărie de băieți sau de fetițe?
Întrebarea o face să tresară. Copiii de la picioarele ei, băiat și fată, o privesc țintă.
— De băieți, vă rog.
— De băieți mai am doar surpriza unu și șapte, care să fie?
Deja e prea mult. Dar nu ezită.
— Nu contează. Doar să fie de băieți.
Fetița agățată de tejghea începe să-și piardă interesul. Băiețelul continuă să o privească cu gura ușor deschisă.
— Poftiți, Happy Meal cu McPuișor, porție mică de cartofi, Sprite, felii de măr și jucărie pentru băieți.
Acum chiar e prea mult. Îl întrerupe la jumătate, mai precis la „porție mică de cartofi”, ia tava, aruncă un „mulțumesc frumos” și trece rapid pe lângă copii, mai-mai să-i dărâme. Bonul fiscal unde se poate găsi toată comanda întreruptă atât de brusc de Raluca a căzut pe gresia murdară.
„Să se spele cu el pe cap” își spune ca un ultim gând legat de bon. Vede cum băiețelul de mai devreme și-l strecoară în buzunar și-i aruncă apoi o privire speriată. „Stai liniștit, n-ai furat nimic” ar vrea să-i transmită telepatic, așa că-i zâmbește. Își așază rucsacul pe unul din scaunele libere.
Rezonează foarte bine cu frica asta de a fura. De fapt, nu. Cu groaza că doamna–de–la–casă–mă–va–acuza–de–furt–și–chiar–dacă–n-am–furat–eu–tot–o–să–înlemnesc–de–frică. Oftează adânc și-și pune palmele pe genunchi. O ajută să se liniștească, mai ales când simte că se apropie un atac de panică. Își mișcă palmele în cerc pe toată suprafața coapselor și, din când în când, trasează linii apăsate între bazin și genunchi. Îi limpezește gândurile. Până la urmă, care a fost problema? Că băiatul de la casă tot insista cu surpriza? Sau că era în stare să-i recite toată comanda? Nu, problema e comanda – Happy Meal, meniul pentru copii. Iar Raluca are douăzeci și doi de ani.
Și nici măcar asta nu i-ar fi pus probleme dacă nu erau toți oamenii de la coadă, doamna care tușea a nerăbdare, plus copiii ce nu o scăpau din priviri nicicum. Nu e nimic în neregulă să nu fii copil și totuși să-ți iei Happy Meal. Dar dacă l-ar fi luat pentru ea, nu trebuia să ceară jucăria pentru fetițe? Așa există doar două posibilități: fie are copil, fie are un frate mai mic. De fapt gândul la prima variantă a făcut-o să se piardă cu firea. Scoate dezinfectantul din rucsac și mirosul de spirt îi umple nările. Gândul că cineva ar putea să se uite la ea și să-și spună „Ce mai mamă! Nu face de mâncare, dar știe să le ia copiilor meniu de la Mc” o scoate din sărite. Ia primul cartof și o caută din priviri pe doamna de mai devreme.
Adevărul e că nimănui nu îi pasă. În afară de fetiță și de băiețel, nimeni nu s-a sinchisit de comanda Ralucăi. Doamna de la coadă a tușit pentru că are o alergie și chiar dacă intuiția Ralucăi e bună și, într-adevăr, femeia cu pricina ar judeca aspru orice mamă își hrănește odraslele de la Mc, era prea departe ca să audă ce se comandă. Dar nu mai contează, Raluca a început să se întrebe ce înseamnă să fii o mamă bună.
Nu poate spune că are un model. A observat multe mame în acțiune: mame care aveau poșetele pline cu sendvișuri și gustări când își aduceau copiii în parc, mame care erau în stare să împartă palme pentru un pantof julit și altele care nu făceau caz nici pentru o rochiță ruptă. Mame care luau în brațe și mame care se prefăceau că pleacă. Mame care-și înghesuiau copilul într-un colț și-l amenințau în șoaptă, doar ca apoi să se întoarcă zâmbind la cercul de cunoscuți. Mame care au oprit expediții întregi și leagăne în plină viteză cu o singură privire. Furioase, resemnate, obosite, ferme, calde, fricoase sau reci – rămâneau, totuși, o specie aparte. Și nu le dădea prea multă atenție. Știa că specia ei – a fetițelor, apoi a adolescentelor, pe care a dat-o pe specia „tinerelor femei” – se revarsă în genul amplu și complex al mamelor. Din rândurile lor se alegeau mamele de mâine. Dar nu și-a bătut capul prea mult cu asta până când s-a îndrăgostit pentru prima oară.
Culmea, nu interacțiunea cu femeile a făcut-o să se pună în rolul de mamă, ci toate relațiile ce au durat mai mult de șase luni. Despachetează sendvișul cu mișcări lente. Oamenii de la coadă s-au risipit prin colțurile restaurantului și alți clienți le-au luat locul. Ia prima îmbucătură. Să vedem:
Primul a fost Iacov, copilul imaginar pe care l-a avut cu un băiat evreu. Și l-au imaginat la propunerea lui, pentru ca toată dezbaterea despre circumcizie să aibă miză. După câteva ore de pledoarii și argumente, Raluca a căzut de acord cu circumciderea lui Iacov. A spus că nu înțelege prea bine, dar că încearcă. S-au despărțit câteva luni mai târziu. Nu mai știe exact de ce. Nu i-a mai adus aminte de Iacov. La partajul imaginar, băiatul a rămas cu mama. Crede asta pentru că e sigură că tipul respectiv nu s-a mai gândit la copilul lor imaginar. Ea însă da.
„Totuși, nu se compară cu gemenii lui Răzvan.” Inițial, Iacov era doar un argument într-o discuție. A ajuns un adevărat copil imaginar doar dintr-o întâmplare. Cu gemenii a fost diferit. Nici ea, nici Răzvan nu-și doreau copii, însă le plăcea să-și imagineze că și-ar dori. Poate asta făcea toată relația mai serioasă? Gemenii nu aveau nume. Erau fată și băiat. Fata semăna cu el, iar băiatul cu ea. Când vedeau un copil trântindu-se pe jos în mall sau când auzeau ecourile unei crize de plâns din blocul vecin, Răzvan și Raluca scoteau gemenii de unde i-au uitat și-și imaginau ce ar face ei în situațiile astea. La început, când încă era fascinat de toate cutele, ungherele și formele trupului ei, Răzvan îi spunea că nu ar suporta să o știe în chinurile nașterii. De asta au și venit cu ideea gemenilor: doi iepuri dintr-o lovitură. Voiau neapărat doi copii pentru că: s-ar avea unul pe altul când ei doi ar muri (Raluca) și pentru că, oricum, copiii singuri la părinți sunt niște nesuferiți egoiști (Răzvan).
„Aveam motive diferite de la bun început”, își spune și nu-și poate opri un zâmbet distrat. Mai are jumătate de porție de cartofi. În fine, tot gemenii i-au spus ceva important despre Răzvan, doar că ea și-a dat seama de asta mult mai târziu. Uneori era violent, mai ales cu băiețelul. Nu avea multă răbdare cu el, mai ales când făcea crize. Îl plesnea și, când începea să plângă, îl amenința că „Îi dă el motiv de plâns” și că „Ar face bine să se poarte ca un bărbat, nu ca un mucos”. Raluca nu și-a apărat niciodată copiii. S-au despărțit după un an, când Răzvan a înșelat-o. Oare are copii imaginari și cu tipa aia? Ar putea să-și șteargă degetele, să intre pe contul ei incognito de Facebook și să caute profilul fetei. Dar nu. Gata, a trecut de etapa aia.
Ridică pachețelul cu feliile de măr. E sceptică. Cât de sănătoase pot să fie fructele care ies de sub tejgheaua de la Mc? „Cât de sănătoase pot să fie relațiile în care-ți imaginezi copii după câteva săptămâni?” Se încruntă ușor și-și alungă gândul. Ce rost mai au întrebările astea acum? Și așa situația e cum e, de ce să se mai chinuie și singură?
Consecințele jocului s-au concretizat odată cu anii. Pe Dani de la grădiniță l-a făcut să plângă când l-a trezit la realitate și i-a spus că trebuie să renunțe la porția lui de lapte și să i-o dea copilului imaginar. A urmat jocul cu fetele din spatele blocului, când legau un inel cu un fir de păr și-l lăsau să se bălăngăne deasupra palmei. Dacă se învârtea în cerc, însemna c-o să aibă fată. Dacă se agita înainte și-napoi, era băiat. Apoi a fost bătrâna din gară care i-a deschis pumnul și i-a citit în palmă: gemeni. După a venit relația cu băiatul evreu, apoi Răzvan. Câți copii imaginați! Și ce s-a ales de ei?
Se uită la tava plină cu ambalaje goale. Ia pachetul cu surpriza numărul șapte și, fără să o deschidă, o lasă să alunece în ghiozdan. Se gândește cu regret la bonul fiscal. I-ar fi plăcut să-l păstreze. Avea data și ora exacte. Se ridică și-și golește tava. În drum spre ieșire, trece pe lângă camera de joacă, unde se țin zilele de naștere. Vreo zece copii se agită de pe un picior pe altul și cântă „La mulți ani” din toți rărunchii. Vor să ajungă cât mai repede la groapa cu mingi, la tunelurile și toboganele ce se întind misterioase în fața lor. Dar înainte să poată face orice, trebuie să-i cânte sărbătoritului. În fața rândului de copii, Raluca îl vede pe băiețelul de mai devreme. Stă pe un scaun cât un tron, vădit rușinat, și-și bălăngăne picioarele. Gândul că bonul fiscal e mototolit undeva în buzunarele lui o liniștește. I se pare potrivit. Mai cuprinde ceata de copii dintr-o privire și apoi iese.
Nu a spus nimănui. Nu a citit nicio confesiune pe Quora. Nu s-a arătat nici față de Octav. Are încredere în el și știe că sentimentul e reciproc, dar nu vrea să aducă copiii în discuție. I se pare că nicio relație nu a mai ținut mult după ce au început să-și imagineze copii. Și oricum, nu e vina lui Octav că toată povestea cu imaginatul a devenit brusc cât se poate de reală. „Dar dacă lucrurile merg bine cu Octav, nu ar trebui să-i spun la un moment dat? E și copilul lui, până la urmă.” Da, dar e mai mult al ei. Și ea crede, de fapt nu, e sigură că ar fi o mamă groaznică. La fel de sigură e că Octav ar fi contrazis-o. I-ar fi spus că, dimpotrivă, mereu a crezut că ar fi o mamă grozavă și că împreună pot avea o familie. El o să muncească și mai mult, vor lua un apartament în rate, îi va cunoaște și părinții…
Dar îi e frică. Îi e atât de rușine de frica asta, încât ar fi în stare să o înghită când nu se uită nimeni. Ca să nu știe nimeni cât de frică i-a fost și ce mamă groaznică ar fi ieșit din ea. A cerut un Happy Meal pentru băiețelul ce se forma undeva, în cele mai intime cute, unghere și forme ale trupului ei – atât de intime, încât nimeni nu le-a văzut vreodată. Și în tot acest timp, n-a făcut altceva decât să se gândească la ceilalți copii imaginari. Dar copilul ăsta nu e imaginar, nu? Nu. E băiețel. Deja are aproape trei luni.
Stă pe scaunul clinicii și așteaptă să-și audă numele.
Când se ridică, surpriza numărul șapte alunecă din rucsac. Se apleacă rușinată și o ridică. Abia acum vede cât de tare îi tremură mâinile.
