Graffiti

Povestire scrisă de C. G.

Așezat pe o jumătate de bordură spartă, rămasă stingheră pe margine de trotuar după repararea șoselei de centură, privea gânditor înspre gardul ce împrejmuia talciocul de mașini. Un gard înalt din panouri prefabricate din beton, vopsit în alb – ca o panglică uriașă din hârtie igienică. Era în duminica concursului de graffiti organizat de primarie, la fix trei zile de când devenise cel mai singur om de pe pământ. Avea paisprezece ani, dar asta nu trebuia să-l facă să-și plângă de milă. Ar fi râs și curcile de el.

   Nu era în gașca grafferilor din cartier sau oraș, se înscrisese din dorința și ambiția de a-l omagia pe el: Profu’, de la care învățase tot ce știa, inclusiv să facă graffiti. „Totul se învață, tinere, să nu uiți asta!” De aceea semnase creația cu numele mentorului său. Îi ieșise totul așa cum își imaginase înainte de startul concursului. Asta și pentru că au avut la discreție spray-uri, duze și markere de firmă. Dar, să nu-i uităm pe spectatorii care l-au încurajat până în ultima secundă a competiției.

   Era sigur că Profu’, sau, mai bine zis, spiritul lui, îi va admira munca și va zâmbi mulțumit înainte de a se întruchipa într-un fluture, într-o floare sau, poate, într-un porumbel alb. Dar, cine putea ști adevărul?

   Cu trei nopți în urmă, Profu’ n-a mai venit să înopteze la „buncăr” – așa botezase adăpostul din canal. L-a așteptat până după miezul nopții. N-ar fi trebuit să întârzie, mai ales că afară ploua. Era din ce în ce mai frig. Toamna era pe sfârșite, iar în grădina publică perechile de tineri, aproape renunțaseră la promenadă și la bunăvoința de a-i poza pentru o caricatură sau un portret. Toți erau grăbiți acum.

   Dacă s-ar fi tocmit să zugrăvească vreo cameră sau vreun apartament, l-ar fi anunțat să meargă împreună. Corect? Păi, l-a luat și când au zugrăvit icoana Sfântului Gheorghe la biserica nouă din cartier. Au făcut treabă bună acolo. Până n-au terminat-o, n-au mâncat nimic. Au postit două zile, așa cum le-a fost învoiala cu părintele. Când intră duminica în biserică și vede credincioșii închinându-se i se umple pieptul de mândrie. Nu s-a lăudat la nimeni cu isprava asta a lor.

    Gaborii l-au bătut degeaba la interogatoriu. Dar, așa fac ei anchetele. Le-a zis și, mai apoi, le-a scris numai adevărul, nu avea nimic de ascuns. Era imposibil ca Profu’ să fi avut dușmani, nimeni nu credea că ar putea face cuiva vreun rău – oricât de mic – în plus, nu se enerva niciodată. Lua lumea la mișto, este adevărat, dar atât de fin că celor vizați le cădea rar fisa.

   Într-o seară i-a mărturisit că în tinerețe chiar a fost profesor. Profesor de desen la o școală din oraș. Împărțea mansarda unei case naționalizate cu un coleg de serviciu – prof de engleză. O duceau bine. După Revoluție, casa a revenit foștilor propietari și ei au rămas pe drumuri. „Englezul” a rezolvat urgent problema: s-a însurat. El s-a chunuit să uite un amor nefericit. Mai apoi, din programa școlară, a fost șters desenul și a fost înscris la șomeri. Și-a lăsat barbă, a întețit prietenia cu Bachus, a învățat să ruleze jointuri și așa a trecut la boschetari. Cam atât! Mai multe nu știa, pentru că „profului” nu-i plăcea să-și povestească trecutul. A, și suspina des, poate din cauza fumatului.

   Doamne, ce sperietură a tras în dimineața când l-a găsit înjunghiat pe o bancă udă din parc. Fata de la „nonstop” a format repede 112, anunțând grozăvia. Tremura și hohotea de plâns ca o capră disperată. Câteva zeci de minute mai târziu, echipajul unei ambulanțe constata decesul. Era deja rece când l-au luat.Vânzătoarea nu văzuse și nu auzise nimic în noaptea aia bestemată. „Dacă există Dumnezeu, de ce nu-i mai place lumea asta?” „La ce bun a mai creat-o dacă nu i-a ieșit perfectă?” „E complicat!” Era supărat, mai supărat ca ploaia de afară. Îi venea să urle de necaz.

   Juriul i-a dat note maxime. Era bazat. Ieșise câștigător, pe bune, la concursul de graffiti, nu fusese vorba despre noroc! Când l-au chemat să-i înmâneze diploma și bicicleta, o tanti din juriu i-a cerut certificatul de naștere sau cartea de identitate. Nu avea. Singurul document era o poză cu maică-sa. O purta la piept într-un săculeț din piele neagră atârnat la gât. „Următorul clasat va primi totul!”, așa au hotărât în unanimitate boii șiniștri din juriu. Spectatorii au fluierat și huiduit; el n-a zis nimic, a înclinat capul, a strâns din dinți și a plecat… A înțeles că nu-i singur.

   Nu concurase pentru biclă, dar hoția meltenilor urbei îl iritase suprem. O să-i aducă maică-sa cea mai faină biclă din Italia, poate o Cinelli. Ar fi fost greu s-o păstreze în canal, printre albume, picturi și cărțile „profului”. Maică-sa putea sosi în orice clipă. Sigur nu știa că după puhoaiele de acum doi ani, din gosodăria lor nu mai rămăsese mare lucru și, tot atunci, bunică-sa se prăpădise. S-a dat și la ProTV. Pe el l-au închis într-un „Centru” plin cu gherțoi. Negreșit de ziua lui va apare și va primi ciocolata promisă înainte de plecare. O să-i arate atunci creația lui admirată de șoferii de tir din parcare ori (re)marcată de câinii maidanezi evadați din adăpostul apropiat.

  La centrul de plasament nu se va întoarce niciodată, never. Never ever. E nașpa rău! Va începe o viață nouă. După ce iarna va pleca, dacă nu s-or întâlni, o să facă rost de o hartă și va ajunge, la o adică, în Italia. Acolo ar putea deveni pictor – cum i-a prezis Profu’ – chiar dacă talentul nu semnase prea apăsat pe cromozomii lui. Va munci, iar meseria asta nu va ajunge un graffiti viu colorat.

Feedback Motanov

– „Îi ieșise totul așa cum își imaginase înainte de startul concursului. Asta și pentru că au avut la discreție spray-uri, duze și markere de firmă. Dar, să nu-i uităm pe spectatorii care l-au încurajat până în ultima secundă a competiției.” – avuseseră, încurajaseră. sunt probleme de concordanță în mai multe locuri
– „Când intră duminica în biserică și vede credincioșii închinându-se i se umple pieptul de mândrie.” mișto
– „a întețit prietenia” mă zgârie alăturarea asta
– „Doamne, ce sperietură a tras în dimineața când l-a găsit înjunghiat pe o bancă udă din parc.” – doar o sperietură? intensitatea cuvântului e mai mică decât ar fi cazul. și expresia e de obicei folosită în cheia umoristică/neserioasă
– idem pentru „grozăvia” și capra disperată
– dacă ai intenționat un stil indirect liber, atunci cred că problema e că nu ai folosit cuvinte din lumea personajului. personajul putea să păstreze nota asta autoironică pe care ai dat-o tu, accept, dar unele cuvinte nu sunt ale lui, sunt din lumea ta, și asta se vede
– felul în care se dezvăluie treptat povestea e mișto, până la un punct, când devine enervant, sentiment cu care am rămas la final, după ce am citit tot. construcția asta mi se pare că e iarăși o ironie, dar e a ta, nu a personajului. cred că deja e clar că impresia mea e că am de-a face cu o brânză bună într-un burduf care vrea să epateze