Povestire scrisă de Laura Cosma, aleasă de Anca Vieru la Creative Writing Sundays, pe 3 decembrie 2023, la tema: „o povestire (cu cel puțin două personaje) despre vinovăție”.
― Părinte, io atâta spun, nu mai pot.
― Ba mai poți, fiica mea, mai poți. Trebuie să poți. Că nu dă Dumnezeu nimănui mai mult decât poate duce, a zis preotul Stănică cu vocea lui blândă.
― Aseară, după ce-am spălat-o de rahat, a urlat la mine să-i fac gogoși. N-am mai putut. Am zis gata, ori io, ori ea! Știu că e mămica, știu că mi-ai zis de atâtea ori că nu trăiește decât zilele pe care i le-a dat Dumnezeu drăguțul, dar, părinte, de patru ani trăiește zilele mele… Viața mea se scurtează cu fiecare zi pe care o trăiește ea în plus. De patru ani mor câte-un pic în fiecare zi. Ea habar n-are că trăiește, nu știe cine e, nu știe cine sunt, nu cunoaște pe nimeni. Numai înjură pe toată lumea. De-ai auzi ce măscări zice! Mi-e rușine să spun. O vorbă bună nu-mi zice. Cum vine cineva la noi, cum zice că vreau s-o otrăvesc. Am obosit, părinte, am obosit să-i aud vorbele fără noimă, s-o păzesc să nu dea foc la casă, să nu fugă… Cum, Doamne iartă-mă, să-i fi făcut gogoși la cât eram de obosită? Părinte, chiar nu mai pot, a zis Georgeta în genunchi, cu patrafirul în cap.
― Mai poți, Getuțo, mai poți.
― Ba nu mai pot.
Femeia se oprește apoi adaugă în șoaptă:
― O s-o omor, părinte.
― Liniștește-te, fiica mea, cum s-o omori?
― Auzi, părinte, dar dacă voia Domnului e s-o scap de suferințe? Și pe ea și pe mine?
― Vorbești cu păcat. Cum să fie asta voia Lui? Roagă-te și-o să capeți putere înzecită să duci la capăt și încercarea asta. Dumnezeu e mare.
― Auzi, părinte, m-am mai gândit și la treaba asta cu încercările pe care ți le dă Dumnezeu. Da’ de ce numa’ mie? De ce îmi dă mie toate încercările și alții o duc bine-mersi și trăiesc o viață în huzur, sănătoși și plini de păcate. Că Dumnezeu n-am văzut să-i pedepsească. Și io, săraca de mine, așa o viață am, că nici păcate n-am avut când să-mi fac, se tânguie ea. Dumneata știi, că mă cunoști de când eram de-o șchioapă… Și-ți povesteam cum tăticu’ bea și mămica stătea toată ziua tristă și eu le făceam pe toate, spălam, găteam, curățenie, aveam grijă și de soră-mea, în timp ce ăștia doi numai se certau de-i auzea tot blocul. A fost mai bine c-a murit că mie îmi era rușine și să ies din casă și să dau ochii cu alții oameni. Îmi aduc aminte și acum cum m-a întrebat o vecină: măi, fetiță, dar ce se întâmplă la voi în casă de-o țineți tot într-un scandal? Mi-a crăpat obrazul. Dumneata mai ții minte?
Preotul cască discret. Îi știe poveștile de-o viață. Acum urmează să-i zică de bărbatul ei bețiv care o bătea și el iar o să se simtă vinovat că a îndemnat-o să-i ierte toate și să stea cu el să-și crească împreună copiii. Dar ce altceva ar fi putut să-i spună?
― Că femeia trebuie să fie supusă bărbatului, așa mi-ai zis, părinte, că Dumnezeu mă pune la încercare, dar dac-o să fiu bună și le îndur pe toate, mare răsplată mă așteaptă.
Ar vrea s-o oprească, dar femeia vorbește întruna.
― Și am venit la dumneata să facem rugăciuni să nu mai bea. Dar nu s-a potolit. Și cu cât ne rugam mai mult, parcă era mai rău. Și când n-am mai putut răbda, mi-am luat copiii și am fugit la mămica. Că doar era la două blocuri distanță și era singură. Și era mămica mea și trecuse prin d-astea. Dar ea nu m-a primit. Mi-a zis că e bărbatul meu, că trebuie să trăiesc cu el, să creștem copiii împreună. Că ce-o să zică lumea… Și dumneata mi-ai zis la fel ca acu’, că e doar o altă încercare, că mare răsplată mă așteaptă. Și m-am rugat la Dumnezeu să mă scape de toate bătăile și Dumnezeu drăguțul m-a ajutat. Mi-a dat mult curaj. Un accident, a zis poliția. Și acum tot pentru curaj mă rog.
Ca de fiecare dată când Getuța îi zice de accidentul bărbatului ei, părintele Stănică oftează. S-a tot gândit cum a murit bietul om. E drept că era bețiv și-și bătea nevasta și copiii. La urma urmei, cine-i el să judece? Poate chiar a fost voia Domnului. Uită repede de îndoială când o aude că-i zice: „Ce slujbă frumoasă i-ai ținut, părinte!”. Știe și el că înmormântările sunt specialitatea lui și îi răspunde cu modestie: „Da’ și tu, ce colivă bună i-ai făcut!”
E bătrân, ar fi trebuit de mult să se pensioneze. Măcar de când a murit coana preoteasă. „Odihnească-se-n pace! Deja au trecut trei ani”, se gândește. Dar nu s-a pensionat și acum parcă ar mai rămâne cu oamenii din parohie, turma lui. Preotul tânăr care a venit e… Nimeni nu vrea să se spovedească la el, nimeni nu vrea să țină el slujbele și predicile.
A amorțit așa aplecat, cu patrafirul negru tivit cu mov pe capul femeii care stă în genunchi și-și spune oful. Sunt singuri în biserică. Că ea a rămas ultima la spovedanie și el spovedește întotdeauna numai după slujbă.
― Țin minte c-a venit multă lume, zice preotul.
― Și cum plângea lumea! continuă femeia. Și ce mă mai căinau, că ce pierdere, că ce bărbat bun am avut! Am plâns și eu, că așa se cădea. Și am venit la biserică să-i mulțumesc lui Dumnezeu că m-a scăpat de ăl bețiv. Crezi că mă bate Dumnezeu drăguțul că m-am bucurat c-a murit?
― Nu vorbi cu păcat, Getuțo, că ți-a părut rău după el. Și ți-a fost greu să-ți crești copilașii singură. Bunul Dumnezeu ți-a ajutat de ți-ai făcut copiii mari.
― Mi-a fost greu, părinte, mi-a fost greu. Dar mai bine fără el, c-am avut liniște în casă. Poate mi-ar fi fost bine cu Nelu, da’ el n-a vrut să mă ia de nevastă. Și cât m-am rugat!
― Așa a vrut Dumnezeu.
― Nu știu ce să zic. N-a fost să fie. Dar copii-s bine, acu-s la casele lor. Ce nunți le-am făcut!
― Frumoase, frumoase, confirmă bătrânul preot. Multă lume. Și botezurile au fost cu multă lume.
― Dumneata, părinte, ții cele mai frumoase slujbe. Și nici nu iei pielea de pe om.
Georgeta oftează și își schimba greutatea de pe-un genunchi pe celălalt. Oftează și părintele Stănică.
― Dar acum ce-am făcut, părinte? De ce a îmbolnăvit-o Dumnezeu pe mămica?
Începe să plângă cu sughițuri. Preotul ridică o margine a patrafirului. I-ar zice ceva s-o liniștească dar nu prea știe ce.
― Ei, fiica mea, nepătrunse sunt căile Domnului.
― Cu ce-am greșit, părinte? Știi că soră-mii nu-i pasă? Asta își vede de viața ei. Nu-i pasă decât de ce bagă în gură, de excursii și concedii… E la al treilea bărbat, copii n-are… Le bagă alor mei în cap tot felul de prostii…
― Fiica mea, acum chiar vorbești cu păcat. Soră-ta a venit la mine și m-a rugat să te conving s-o internezi pe maică-ta într-un azil. A zis că plătește și ea jumate.
Geta dă la o parte patrafirul să-l vadă mai bine pe bătrânul preot și zice revoltată:
― Nici cu gândul nu gândeam că tocmai dumneata o să-mi spui una ca asta, părinte? Cum să fac așa ceva? Ce-ar zice lumea? Că nu sunt în stare să am grijă de mămica. Ea ne-a crescut pe-amândouă și din două fete, una nu e în stare să-i dea un pahar de apă la bătrânețe?
Dând din mână a lehamite, părintele Stănică îi zice:
― Dar mai dă-o-ncolo de lume, Georgeto! Că ai putea să asculți ce zice soră-ta și să-ți vezi și tu de viața ta. Că viața mai e și cum ți-o faci. Dumnezeu îți dă, da’ nu-ți bagă și-n traistă.
― Cât trăiesc eu, n-o duc pe mămica la azil. Mai bine moartă-n cimitir decât la azil. Nici dumneata, părinte, nu mai ești de partea mea. Ce canon îmi dai?
― Să zici de trei ori Tatăl nostru și o dată Crezul și să citești din vieților sfinților. Ne vedem duminică la sfânta liturghie, i-a zis ajutând-o să se ridice. O să mă rog la Dumnezeu să-ți dea putere. Dumnezeu să-ți ajute!
― Săru-mâna, părinte, Doamne-ajută!
― Geto, ce zici, să trec pe la voi s-o spovedesc și s-o împărtășesc pe maică-ta?
― Cum crezi și dumneata… îi zice peste umăr, ieșind.
Părintele Stănică se gândește că ar avea timp, dar știe c-o să amâne vizita cât de mult o să poată. Îi e groază de femeia asta și de maică-sa. „Mai bine mă duc să-l vizitez pe Ilie și-l ajut să scrie anunțul de vânzarea casei. Da’ dacă o să vrea să se mute cu mine după ce vinde? Doamne iartă-mă, că mi-i frate”, își zice.
*
Vineri seara, în timp ce pregătea predica pentru slujba de duminică, bătrânului preot i-a sunat telefonul.
― Părinte, sunt eu, Georgeta.
― Dumnezeu să-ți ajute.
― Am sunat să-ți spun că a murit mămica.
Părintele Stănică a tăcut. Femeia aștepta ca el să spună ceva. Ceva important care s-o aline. Nu i-a venit nimic în minte în afară de îndoială.
― Bunul Dumnezeu… A fost voia Lui, a zis femeia.
După o lungă tăcere a întrebat-o:
― Sigur a fost voia Lui?
― Toate-s cu voia Lui, așa m-ai învățat.
― Așa te-am învățat? a zis cu jumătate de voce și a continuat oftând. A murit nespovedită și neîmpărtășită. De ce nu m-ai chemat? De ce nu mi-am făcut timp să trec pe la voi?
Georgeta l-a alinat.
― Lasă, părinte, i-am aprins lumânare. Biata mămica oricum nu mai știa de ea. Se chinuia tare și mă chinuia și pe mine. Dar dumneata o să-i faci o slujbă pe care toată lumea o s-o țină minte…
― Și tu ce faci, Georgeto?
― Io? Păi acuma fac gogoși să împart la priveghi. Cu mâinile mele cu care am șters-o la cur. Pentru mămica, pentru sufletu’ ei. Tare frumos a crescut aluatul! O să-ți păstrez și dumitale câteva, că știu că-ți plac și le înghiți pe nemestecate.
Părintele Stănică a suflat greu și a știut că a venit vremea să se pensioneze. În timp ce telefonul i-a alunecat de la ureche înspre bărbie, a îngăimat mai mult pentru el:
― Dumnezeu să ne ierte!
