#iterații
#1
Într-o zi, Simina de la Revista de Povestiri primește un telefon de la un domn care îi spune că are peste 60 de ani de experiență creativă de viață și că vrea să scrie. Simina îi propune să participe la concursul trimestrial de povestiri.
#2
În câteva ore, hop un mail de la Petre Biolan. O anecdotă de câteva rânduri despre bunicul autorului, plasată în vremea primului război mondial. Simina îi scrie că poate o formă mai potrivită pentru el ar fi memoriile și că asta ar trebui să-i dea de lucru măcar câteva luni, că n-o să-i iasă așa, țac-pac.
#3
În răspuns, apare pentru prima oară Pomul.
„Lucrând cu natura o viață de om, mi-am dat seama că, exact cum ați spus, eu am devenit un țac pac. Natura nu stă pe gânduri, dacă o ajuți te ajută, dacă râzi de ea te execută. Mulțumesc mult pentru promptitudine și răbdare. Aș vrea să va ofer un pom Ginkgo biloba din prima pepinieră din România.”
Simina apreciază. Dar ce caută pomul în poveste?
Simina află că misiunea autorului e să vândă pomul primăriilor din țară, la Hotel Rin. Vin și detaliile, pentru că deja domnul se ambiționează: scrie.
#4
„Se trezi la ora 4. Nu mai încercă să se culce, cu gândul că, dacă traversează Bucureștiul devreme, nu e aglomerat. Pe lângă complicațiile vânzării celui mai vechi copac de pe pământ celei mai rezistente vietăți, mai apăru și obsesia, de altfel foarte veche, de a scrie o carte. După ce mâncă, luă o linguriță cu extract de Ginkgo biloba, bău cafeaua și simți o exaltare pe care o cunoscuse în tinerețe. Se gândi că, înainte de a face cartea, a făcut din frunză de GB semnul de carte. Acum îi trebuie și mină care să scrie. Se duse la mașină, încercă să deschidă ușă din telecomandă, dar această refuză. Era deja deschisă, bine că nu fuseseră oaspeți peste noapte, că lăsase în ea actele, tableta și alte bunuri. Se consolă cu ideea că seara, când a venit de la Hotel Rin, era epuizat, nu atât de mult fizic cât psihic, deoarece trebuia să facă pe negustorul pentru a vinde unul din cei mai valoroși pomi din lume.
Se urcă la volan, ajunse cu bine pe Splaiul Dâmboviței, dar cu gândul aiurea (adică se gândea ba cum să determine primarii să cumpere, ba cum să scrie cartea) trecu de Hotelul Rin. Ei, fir-ar să fie, trebuie să merg până la Centură circa 6 km ca să pot să întorc. E normal să te enervezi,dar neavând soția lângă el, se enerva pe el însuși. Chiar se apostrofa în gând: ce îți trebuie să scrii să plictisești oamenii și în lumea asta și în lumea cealaltă?
În sfârșit a ajuns la Hotel cam pe la șase și jumătate. Gata zise, trebuie să spun oamenilor ce este cu Ginkgo biloba.
#1
În urmă cu opt ani, toamna, într-o zi geroasă, s-a dus în Grădina Botanică din București, să culeagă niște frunze de GB. Dar ia să iau și niște fructe din astea, și-a zis. Avea la el câteva pungi de plastic. O fi lăcomie, o fi pasiune, a luat cam multe fructe înghețate. S-a urcat în troleibuzul 69. Era cald și bine. Dar fructele au început să se dezghețe, curgea prin pungi zeamă, care conține acid butiric: ajunsese prin izmene până la piele. Poate singurul mare defect pe care îl are acest misterios copac este ca fructele au un miros foarte foarte urât și anume miros a rahat. Lumea fugea cât mai departe de locul cu pricina, tinerii care se suiau, spre lauda lor, erau sinceri, râdeau. Scoteau batista, o puneau la nas și fugeau și ei în față. S-a dus acasă în parte amărât, în parte consolat că adevărul nu era cel pe care îl credeau oamenii din troleibuz. A mâncat 3-4 pseudofructe, pe restul le-a curățat de semințe, le-a pus în pungi și le-a băgat în congelator, cu toată repulsia și indignarea soției.
A doua zi, a mers în Domnești, unde avea o parcelă de 800 de metri pătrați a făcut niște șănțulețe adânci de 2-3 cm, a înșirat semințele, le-a acoperit și a așteptat să vină primăvara. În momentul acela, nu știa dacă semințele de Ginkgo vor răsări. În România nu era, sau cel puțin așa credea, material despre înmulțirea acestui copac. A trecut iarna, a venit primăvara, a trecut martie, a trecut aprilie, nu se vedea nimic.
Pe la jumătatea lunii mai, horticultorul nostru a mers să verifice semințele de Ginkgo și a avut o surpriză plăcută. În vârful semințelor, care seamănă cu niște oușoare, a văzut carapacea deschisă, iar acolo o mică vietate. Cele circa 2000 de semințe erau semănate în câmp, deci fără nicio împrejmuire. Dar ce mai contau câteva sute de lei de cheltuit, când omul nostru avea peste o mie de vietăți care poate urmau să trăiască o mie de ani. Așa că s-a hotărât să facă gard pentru toată suprafața.
Într-o dimineață, mergând la câmpul cu puișori, a văzut câteva zeci de semințe scoase din pământ. Embrionul atârna într-o parte, iar interiorul seminței lipsea. Or fi șoareci, or fi șobolani, se gândi abătut. A stat la pândă și a descoperit că cea mai rea pasăre de pe pământ, coțofana, scotea semințele și le mânca interiorul. A, foarte bine, o rezolv mai ușor cu păsările decât dacă ar fi fost șoareci. A cumpărat plasă de plastic din cea folosită în construcții. Și a fost bine, coțofenele nu au intrat sub plasă.
#2
Toamna, omul nostru a scos toți puieții și i-a pus în pământ. Bucuros, toată iarna a adunat semințe – lacom, pasionat. A semănat un număr mare de semințe cu pulpă cu tot și nu a ieșit nimic. Așa că avea în grădină numai pomii din primul an, care creșteau foarte greu.
#3
În cea de-a treia toamnă, lacomul nostru se gândi că trebuie să se răzbune, să adune mai multe semințe din Grădina Botanică și din Parcul Tineretului și-și zise că dacă seamănă semințele fără pulpă a dat lovitura. Dar aici trebuie să-i luăm apărarea: nu se gândea absolut deloc la bani, observase el că dacă se gândea la bani nu mai avea nicio poftă să mai muncească. A adunat poate opt-zece mii de semințe, le-a dat pulpa jos, că mirosea așa de rău încât nici soția, care era, zicea el, datoare să-l suporte, nu-l mai suporta.
A semănat iar toamna și iarna, când era terenul dezghețat, și a așteptat cu o mare înfrigurare și o pălăvrăgeală pe măsură să apăra plantele. Mare surpriză, neplăcută de dată asta. În loc de plăntuțe, apăruseră coțofenele. A cheltuit iar bani pe plase. Culmea era că de data asta soția l-a susținut și nu l-a cicălit. A pus plasele pe tot terenul semănat, dar calvarul nu se termina, veneau stoluri. Coțofene, ciori, toate voiau să guste din miraculosul Ginkgo biloba, dar ce ziceți de grauri, care veneau cu sutele și se strecurau sub plase să mănânce.
Omul nostru era terminat, nu știa ce să facă. Când era în curte, în fața garajului de beton, nu veneau păsările. Îl lua totuși somnul și mai intra în garaj să ațipească. De unde știau aceste păsări, coțofene, ciori și grauri că ațipea? Se trezea auzind zgomotul specific aterizării, când ieșea afară vedea pământul negru, dar ele zburau imediat și-și zise că dacă ar spune cuiva acest lucru, i-ar confirma că e nebun. Timpul trecea, buruienile apăreau mai multe ca păsările. Un lucru bun, că nu mai știau nici păsările unde se află semințele, dar și un lucru rău, că din miile de semințe a reușit să obțină doar vreo sută de plante.
#4
Toamna a patra ce credeți că a făcut? A plecat la băi? Nu… Omul nostru cu idei fixe și-a reluat activitatea. S-a gândit că ideile sunt multe precum sunt și spermatozoizii, dar, tot ca spermatozoizii, numai o idee din o sută e bună. Trecuse el prin cele 99 să ajungă la ideea bună? A continuat. Știți cum se spune, pe curajos și pe nebun îi ajută Dumnezeu. Chiar și păsările. Care, culmea nu prea au mai venit. De data asta, de-a lungul rândului cu semințe, a marcat terenul cu bețe cam la o jumătate de metru unul de altul.
Sfârșitul primului episod.”
