Povestire scrisă de Cătălina Cosmescu-Bibire, aleasă de Oliviu Crâznic la Creative Writing Sundays, pe 21 ianuarie 2018, la tema „Vizită nocturnă (proză fantastică, polițistă, de aventuri sau de dragoste, comică etc.)”.
Dragul meu,
Nu ştiu cum altfel să-ţi împărtăşesc acestea decât sub forma unei scrisori. Nu am încredere în alt mijloc de comunicare acum. În momentul în care vei citi aceste rânduri îţi vei dori să te întorci acasă imediat. Trebuie neapărat să vezi asta. Trebuie.
Prima dată când am zărit-o m-a cuprins un sentiment confuz, inexplicabil… Nu aveam ochi decât pentru ea. Şi bine făceam, pentru că ea părea să existe doar pentru mine.
Vreau să-ţi spun că atunci, în după-amiaza în care am ieşit să mă plimb singură pe străzi, am îmbrăcat acel palton care ţie îţi plăcea atât de mult. Vântul începuse să adie şi câţiva nori de ploaie se adunaseră deasupra oraşului. Asta îmi dăduse o oarecare stare de melancolie… ştii tu mai bine. Nu are rost să insist.
M-am pierdut printre clădirile cu uşi sculptate şi balcoane din fier forjat, aninate de faţade cu tencuiala plesnită. Încercam să construiesc mental o hartă detaliată a oraşului, fixându-mi repere cât mai clare. Am ocolit catedrala veche în a cărei clopotniţă se mai auzeau încă ecourile clopotelor şi m-am îndreptat către piaţeta de lângă fântâna cu lei.
Frigul începuse să mi se strecoare în oase, aşa că am intrat în prima cafenea ce mi-a ieşit în cale. M-am aşezat la masa de lângă fereastră şi am comandat un croissant şi o cafea neagră. Priveam pe geamul aburit fântâna părăsită lângă care se opreau cuplurile de tineri. Se aplecau şi aruncau peste bordura ei monezi purtătoare de dorinţe, deşi apa nu mai curgea în ea de mult. Un bătrânel cu barbă căruntă şi mers legănat mi-a adus croissantul şi cafeaua aburindă. Mi-am aprins o ţigară, am scos agenda şi m-am hotărât să scriu.
De fapt… am încercat. Nu aveam niciun pic de inspiraţie. Mă găseam într-unul dintre momentele acelea pe care le urăşti atât de tare, dar pe care nu ai cum să le ameliorezi decât sperând să treacă de la sine. Fixam paginile albe în speranţa unei revelaţii… Nimic.
Ceva m-a făcut să-mi ridic privirea de pe suprafaţa netedă a foii. La masa alăturată, un băiat încerca să impresioneze două fete făcând un truc cu cărţi de joc. Punea pe masă pachetul pe spatele căruia era desenat un trandafir. Fetele trăgeau din el o carte, băiatul o apuca şi o trecea printre degetele mâinii drepte. De fiecare dată aparea câte un as de altă culoare.
Am căscat şi m-am întins puţin. Parcă băusem cafeaua degeaba… Am decis să mă ridic de la masă şi să mă mai plimb o vreme prin oraş. Am ieşit pe uşa de sticlă. În urma mea s-a auzit clinchetul slab al clopoţeilor agăţaţi deasupra tocului de lemn.
M-am uitat în sus, spre cer. Se însera. Deasupra mea norii se îndesau tot mai tare unii în alţii, dar mie nu-mi mai păsa, pentru că dintr-odată mă simţeam în stare să fac o mie de lucruri.
Aveam chef să bat asa, fără niciun rost, străzile pustii. Dacă ai fi fost cu mine ai fi zis că era o atmosferă apăsătoare, însă eu nu o resimţeam deloc aşa. Mi-am îndesat mai adânc mâinile în buznare şi am început să umblu fără ţintă, însoţită doar de zgomotul paşilor mei pe pavajul de piatră cubică. Şi atunci, pe acea stradă, am văzut-o. M-am apropiat, pentru că îmi stârnise de la început fascinaţia.
Am urcat treptele de la intrare atingând cu vârfurile degetelor balustrada pretenţioasă din marmură de Cararra, ale cărei vinişoare verzui erau evidenţiate de ploaia măruntă care tocmai începuse să cadă în picuri reci. Scara de dimensiuni generoase era flancată de două statuete, un fel de efebi cu zâmbete de formă şi priviri găunoase, încremenite în învelisul albastru al amurgului. Tare îmi doresc ca ochii minţii tale să fie la fel de vioi şi de perspicace cum îţi sunt de obicei…
În capătul treptelor mă aştepta o uşă din lemn masiv ce părea să nu fi fost deschisă de ani buni. Ştiu, te întrebi cum am pătruns atât de uşor în incinta casei. Sincer, nici eu nu mai ştiu. Parcă mă trezisem pur şi simplu în faţa ei, purtată de un fel de un sentiment metafizic, suprauman. Am împins uşa cu umărul. Nu s-a urnit. Am bătut în ea şi nu mi-a răspuns nimeni. Am făcut stânga-împrejur, hotărâtă să renunţ, când dintr-odată paşii mi-au fost întrerupţi de un pocnet înfundat. M-am întors şi uşa se deschisese. Uimită şi oarecum intrigată, am intrat.
O sală imensă, înaltă, mult prea înaltă pentru gusturile noastre, se întindea sub privirile mele. O sală octogonală. M-am apropiat de un perete şi am început să-l cercetez. Mă plimbam pe lângă el şi îl mângâiam uşor, simţind textura zgrunţuroasă a tapetului de culoarea sângelui închegat. Cu fiecare porozitate atinsă aveam impresia că mă afund în suprafaţa peretelui, că mă unific cu ea, că devenim un tot, eu şi peretele, eu şi clădirea, eu şi materialul acela distant, pretenţios, aristocratic.
Pe fiecare dintre cei opt pereţi se înălţa, până aproape de tavan, câte o oglindă de cristal prinsă într-o ramă rococo decorată cu acele cochilii înspumate care nu m-au încântat niciodată. Deasupra fiecăreia atârnau sfeşnice cu două braţe în care stăteau înfipte lumânări aprinse. Flăcarile lor jucau îngânându-se în luciri timide, se reflectau în celelalte oglinzi, spărgeau din când în când cu dansul lor obscuritatea camerei. Ceara topită se adunase în grămăjoare solide pe marmura rece, dâre de clei întărit tăiau în fâşii lungi suprafeţele refractare ale cristalului pur. Mă gândeam că stăpânul casei trebuie să fie vreun mare bancher sau comerciant de artă, pentru că totul era foarte bine întreţinut, aproape impecabil. Mă mira totuşi gustul lui eclectic pentru stilul unei epoci demult apuse.
M-am îndreptat spre mijlocul încăperii și mi-am văzut propria imagine reflectată în fiecare oglindă. Se distanţa de mine treptat, pierzându-se în planuri suprapuse, din ce în ce mai îndepărtate, din ce în ce mai vagi, multiplicate la infinit până nu mai rămânea din mine decât o siluetă stearpă, deformată. Am auzit un trosnet, apoi un bâzâit ca de albine.
Peretele opus intrării s-a deplasat încet în faţă. Din spatele lui a răsărit un majordom scund, între două vârste, ale cărui mâini tremurau vizibil: „D-d-d-istinsă doamnă, v-vă aşteptam. St-stăpânul meu d-d-oreşte să vă întâlnească de mult timp. Vă r-r-og să mă urmaţi”.
M-am strecurat prin fanta din care ieşise majordomul şi l-am urmat pe coridorul îngust si întunecos fără să pun întrebări. Eram curioasă. Mergeam în spatele lui şi îi urmăream de la distanţă pasul şchiopătat şi alura uscăţivă, ascetică. Îmi era teamă să nu se împrăştie cu fiecare respiraţie, să nu se pulverizeze subit, împroşcând cu fire de praf şi carne podeaua de antracit.
În clipa în care a deschis o nouă uşă şi o fâşie de lumină a spart întunericul coridorului, i-am putut zări ochiul de sticlă înfipt în orbită, uşor exoftalmic, ce stătea parcă să-i ţâşnească prin arcadă şi să-i spulbere firele albicioase din sprânceană.
Am pătruns împreună în camera nouă, mai restrânsă ca întindere şi mai înaltă, cu o dispoziţie clasică a pereţilor. Fiecare dintre ei era străpuns de câte o fereastră generoasă, înaltă până aproape de tavan, acoperită cu o draperie purpurie ai cărei ciucuri grei spânzurau deasupra podelei de stejar. Mi-am ridicat ochii spre tavanul casetat pe diagonală. Din centrul fiecărui caseton de culoarea lemnului de nuc cobora, cu capul în jos, câte o cariatidă a cărei bază era rotită de mai multe ori în jurul propriului ei ax. Aveam senzaţia că sunt într-o peşteră plină de stalactite ce urmau să se prăbuşească peste mine în orice moment.
În centrul camerei, de o parte şi de alta a unei mese dreptunghiulare din lemn masiv stăteau aşezati câte şase domni în vârstă, cu mâinile încrucişate la piept. Din capul mesei mă privea un alt domn cărunt, îmbrăcat elegant, ce trăgea cu sete dintr-un trabuc ai cărui vălătuci se întreceau în cercuri repetitive spre tavan. Aburii se dispersau treptat la contactul cu acele stalactite ale căror forme femeieşti ar fi strârnit pofte şi în cel mai smerit sfânt.
Plutea un miros greu de mosc şi de whiskey scump. Bărbatul din capul mesei a aşezat trabucul pe marginea scrumierei şi s-a ridicat încet, adoptând o figură oficială, serioasă. „Domnilor, vă rog să eliberaţi imediat sala, am ceva de discutat cu această doamnă”. La auzul cuvintelor lui, ceilalţi s-au ridicat si au părăsit camera pe rând, în tăcere deplină, aproape mormântală. Am rămas singură cu acest individ misterios. Am început să-l studiez atent.
Să tot fi avut în jur de cincizeci de ani. Faţa îi era destul de trasă, pomeții proeminenţi, iar pielea părea că i se aşază direct peste osatura capului. Câteva fire de păr grizonant se iţeau printre cele de culoare mai închisă, castanie. Ochii i se mişcau în orbite vioi, alunecos, cu o repeziciune cameleonică.
S-a îndreptat către bufetul din nuc sculptat, cu intarsii fine de fildeş şi picioare în stil Empire. A ridicat de pe tava de argint o sticlă din cristal umplută cam până la jumătate și i-a rotit capacul încet, ritualic. S-a întors spre mine, înclinând puţin sticla. „Doriţi?”. „Nu mulţumesc, nu beau”, i-am răspuns. L-am urmărit cum îşi toarnă în pahar lichidul acela subţire de culoarea chihlimbarului, cum ridică cleştele metalic şi apucă cu el un cub de gheaţă din frapieră, dându-i drumul de sus în pahar. S-a auzit un clinchet scurt.
„Doamnă, nu mă cunoaşteţi, însă eu vă cunosc, atât pe dumneavoastră, cât şi pe soţul dumneavoastră. V-am urmărit ascensiunea. Ştiu că sunteţi amândoi scriitori şi ştiu că soţul este în prezent plecat pe Riviera Franceză, în cautarea inspiraţiei pentru un nou roman. V-am citit toate cărţile. Mi-au plăcut. Ceea ce nu înţeleg însă este de ce dumneavoastră aţi rămas singură în Viterbo. De ce nu aţi mers cu el? Ce credeaţi că veţi descoperi aici…?”
M-am îndreptat spre el şi am vrut să-i răspund. Am deschis gura, însă cuvintele mi-au rămas cumva înţepenite în aerul acela încleiat, impregnat de mirosul puternic de mosc. Mi le-am imaginat chinuindu-se să înainteze către el, zbătându-se, chircindu-se, sfârşind până la urmă prăvălite pe suprafaţa lisă a podelei, răpuse de propria lor greutate. Am realizat că nu aveam ce să-i spun. Pentru prima dată, recunoşteam faţă de mine că avea dreptate.
Bărbatul a înaintat către o fereastră şi a tras la o parte draperia, cu o mişcare elegantă, studiată. A început să privească pe geam ploaia măruntă, sorbind din când în când din paharul de cristal. Printre picurii ce se prelingeau pe fereastra imensă, am zărit frânturi din curtea interioară a casei, luminată timid de lampadare contorsionate, strâmbe. O curte labirintică, cu ronduri de gard viu ce se intersectau în „S”-uri repetate, haotice, ca şi cum n-ar fi fost executate după niciun plan, după niciun model prestabilit. Stăteau acolo senine, calme, impasibile, ca şi cum ploaia nu le-ar fi biciuit nicicând.
„Spuneţi-mi cinstit, de când nu aţi mai scris?”, m-a întrebat, întorcându-se încet spre mine. O senzaţie de sufocare mi s-a cuibărit în capul pieptului. Îl urmăream cum îşi înclină lent paharul dintr-o parte în alta, auzeam cuburile de gheaţă alunecând pe fundul paharului, lovindu-se de pereţii lui subţiri. Începeau să mă zgârie pe creier.
Brusc, ploaia a început să răpaie în rafale puternice, măturând în valuri înclinate curtea întreagă. Fulgerele stăpungeau întunericul cu săgeţile lor electrice, despicau în fâşii aerul opac al nopţii. Statuile, rondurile intersectate, gardul viu de un verde îmbâcsit, toate erau inundate de acea ploaie violentă, nervoasă, de nestăpânit. Cerul însuşi stătea să-si întindă corpul descărnat peste tot domeniul întins.
Cu paşi măsurati, bărbatul s-a îndepărtat de lângă fereastră şi s-a apropiat de gheridonul uzat din stânga mesei. A întors de două ori cheia în încuietoarea sertarului şi a scos din el ceva ce aducea cu o cutie de lemn. „Vă rog să primiţi această cutie fără să puneţi întrebări. Sub nicio formă nu o deschideti până ajungeţi acasă”. A întins-o către mine. Am cuprins-o cu mâinile. Era cât pe ce s-o scap. Era grea.
Am rămas ţintuită, cu picioarele înfipte ca nişte cuie lungi în podeaua de stejar. Nu ştiam ce să-i spun. Şi dacă aş fi stiut, oricum nu aş fi fost capabilă să-i transmit nimic. „Acum vă rog să părăsiţi încăperea. Majordomul meu vă va duce cu maşina până acasă. Ţineţi bine minte, nu ne vom mai revedea niciodată”.
Prin geamul maşinii, urmăream felinarele pâlpâind de o parte şi de alta a străzii, succedându-se ca nişte instantanee schimbate cu repeziciune. Ploaia continua să lovească cu furie tot ce întâlnea în cale.
Ţineam pe genunchi cutia grea de lemn, pipăindu-i cu degetele încrustaţiile fine, subtile, ce descriau cu şanturile lor desenul unui trandafir cu spini. Din oglinda retrovizoare mă fixa chipul împietrit al majordomului. Îi vedeam ochiul acela de sticlă nemişcat, înşurubat în orbită, îl simţeam cum îmi străpunge creierul, cum mă arde cu privirea lui de reptilă până în ceafă.
M-a lăsat cu maşina în faţa casei. Am alergat prin ploaie ţinând cutia strâns în brate şi am intrat în casă. Udă până la piele, am urcat treptele de lemn care scârţâiau sub paşii mei grăbiţi. Am trântit la perete uşa dormitorului. Apa continua să-mi picure din haine, se prelingea în fire subţiri pe podeaua tocită de stejar, scurgându-se încet printre crăpăturile ei adânci.
Am pus cutia pe pat. M-am aplecat deasupra ei, am pocnit încuietorile şi am ridicat capacul. Înăuntru zăcea un manuscris cu foi fragile ca de pergament, îngălbenite de trecerea timpului.
Am scos teancul de foi şi l-am aşezat cu grijă pe marginea patului. Am întors prima pagină, în josul căreia era trecută cu litere mărunte o notaţie, „Corpo.1 – XLV”. Pe următoarea pagină stătea scris cu caractere gotice un titlu, subliniat cu o singură linie tremurată: „Gheridonul”.
Te rog, vino imediat acasă. Trebuie neapărat să vezi asta. Trebuie.
