Povestire scrisă de Andreea Ferigeanu, aleasă de Oliviu Crâznic la Creative Writing Sundays, pe 21 ianuarie 2018, la tema „Vizită nocturnă (proză fantastică, polițistă, de aventuri sau de dragoste, comică etc.)”.
Se aude soneria. Țrrr! Țrrr! Începe să ciocăne insistent. Mă ridic leneșă din pat, mă uit la ceas… 20.30. Iar am adormit și o să stau trează la noapte. Țrr! Țrr! Ce dracului. Mă îndrept spre ușă, mă uit pe vizor. Vecinul de la 131 e în pantaloni scurți pe hol și țipă, spunând că el nu știe despre ce e vorba. Eu îl văd dând din mâini, roșu la față, cu ochelarii strâmbi pe nas și părul ciufulit. Era ca una din marionetele de la teatru, pe care mă ducea mama să le văd când eram mică. În sfârșit, îmi intră în câmpul vizual și fața enervată și nerăbdătoare care-mi tot bate-n ușă. E vecina de lângă mine, 134. O băbuță roșie în cap, care-și poartă mereu părul permanent, plinuță, cu o voce pițigăiată. Ce-o mai vrea acum…
— Bună seara, doamna Ionescu! îi zâmbesc forțat. Știe și ea că e forțat.
— Dragă, tu ai vărsat ciorbă în ghenă?
Simt cum mi se blochează efectiv creierul și nu știu ce m-a lovit. Mă uit la ea, mă uit la vecinul în pantaloni scurți care e în dreptul ghenei și se ceartă cu doamna de vizavi de mine. În timp ce caut un răspuns, îi aud undeva bolborosind pe fundal:
— Dar v-am spus să punem cameră de filmat! Dacă nu e niciunul dintre noi, și vin alții de la alte etaje și aruncă mizerii în ghenă…
— Unde e femeia de serviciu? Să o chemăm pe „administratoră”!
— De acum încolo, să coborâm jos, la tomberon, să aruncăm tot. Încuiem ghena!!!
Totul se derulează în reluare pentru mine. Îi aud pe oamenii ăia certându-se, o văd pe tanti Ionescu cum se uită la mine cu un zâmbet pervers pe sub cele câteva fire de mustață pe care le are, cu o privire care îmi spune „În sfârșit, ai făcut tu ceva greșit!”; și mă întreb când am mâncat ciorbă ultima oară.
— Doamnă… nu, nu am vărsat ciorbă. Ce se întâmplă? Răspund, în continuare perplexă.
— Ce să se întâmple?! Oamenii ăștia nesimțiți. Nici la ghenă nu te poți duce liniștit. Mereu lasă mizerii acolo.
Poftim? Nici la ghenă nu poți să te duci liniștit? Doar nu te duci la budă. Normal că e mizerie. Nu înțeleg ce vrea asta de la mine.
— Da, aveți dreptate, dar nici să ne certăm așa, nu ajungem nicăieri.
— Nu! Strigă vecinul în pantaloni scurți. Trebuie să aflăm cine face asemenea lucruri. Într-o dimineață femeia de serviciu mi-a spus că cineva s-a pișat în ghenă! O chemăm pe „administratoră”.
— Da, da! îl susține tanti Ionescu.
— Hadeți să ne calmăm, le spun. Doamna adiminstrator e bătrână, pentru ea e târziu acum. Și ce să facă dumneaei?
— Are dreptate domnișoara! mă aprobă vecinul cu pantaloni scurți.
— Da, da, are dreptate, se mai aud încă două tăntici din spate. Habar nu am cine sunt oamenii ăștia.
— Bine, nu o chemăm acum, o să discut eu mâine cu ea. Dar ceva trebuie făcut. Oricare dintre voi putea să verse ciorba în ghenă și o va face și pe viitor dacă nu aflăm cine e. Eu, desigur, nu mă pun la socoteală, că nici vorbă să fac așa ceva. Sunt femeie serioasă, completează doamna Ionescu.
— Propun să facem cu rândul, să stăm de pază, spune o tanti, probabil de la 135, pe care o văd foarte rar, dar mereu poartă aceleași haine și își mișcă capul ca și cum ar asculta mereu muzică.
— Păi dragă, dacă ține mereu cineva de șase, normal că nu mai iese nimeni să arunce ciorba, sau orice altceva, o mustrează tanti Ionescu.
— Eu zic să încuiem ghena, insistă vecinul în pantaloni scurți. Fiecare coboară jos și își aruncă gunoiul. Și așa, reciclăm!
— Doar nu stăm să coborâm toată ziua-bună ziua să aruncăm gunoi. Păi tu îți dai seama cât o să ținem liftul ocupat? Că o să ne-njure tot blocul.
Începuseră toți să-și dea cu părerea și inevitabil să se certe între ei ca niște gâște. Probabil că ecoul o luase la fugă, urcase până la etajul 10, coborâse repede până la parter, și vuia prin toate apartamentele, astfel încât și șobolanul rămas în urmă pe vreo țeavă de pe la subsol auzea clar ce se întâmplă.
Ușa liftului se deschide și vedem o bătrânică firavă, slabă, cu un păr blond, tăiat bob, cu ochelari, într-un capod mov. Era doamna administrator, care ni se adresează pe un ton calm:
— Dragilor, haideți să ne odihnim, deranjăm vecinii. Voi discuta să punem camera de filmat, dacă vreți facem o ședință de bloc și vorbim mai multe atunci. Doamna Ionescu, mai ușor cu atâta zarvă, încă nu sunteți administratorul blocului.
Am intrat, am râs și m-am pus să-mi fac o ciorbă. Mi se făcuse poftă.
