GEORGE

Povestire scrisă de Liuba Rusnac, aleasă de Radu Aldulescu la Creative Writing Sundays, pe 11 octombrie 2020, la tema „cum ați petrecut pandemia sau cum ați petrecut vacanța de vară”.

 

Ușa farmaciei veterinare, din hala veche a pieței, se deschide cu zgomot de metal care scrijelește alt metal. George ridică ochii din zgărzile antipurici de pe tejghea și caută cu privirea în lumina slabă a încăperii. Pașii se aud printre rândurile de rafturi cu produse așezate pe ici pe colo, printre sacii cu hrană pentru câini și pungile cu oase. Ajung în spate, la peretele cu gulere protectoare, și se opresc. George iese de după tejghea, se lovește cu șoldul de colțul blatului, tejgheaua se cutremură și ceva cade pe podea și se sparge în cioburi. Își freacă șoldul și pășește. La ușa depozitului, stă cu spatele la el o femeie scundă, cu pălărie și palton grena. Este un palton cunoscut. Unul la fel a avut cândva și ea. Are această fantezie, deși nu mai este copil, că intră într-un magazin sau într-o biserică, chiar dacă el nu merge la biserică, și ea este acolo, cu spatele la el.

Femeia se întoarce, are fața plină de riduri, ca interiorul unei pălării de ciupercă. Caută o baie. În partea aceasta a halei, unde magazinele au mereu paravanele trase, și doar farmacia lui mai este deschisă, oamenii ajung căutând toaleta. Îi explică unde este cea din piață și femeia se îndreaptă spre ușa rămasă căscată. George închide ochii și revine la imaginea de dinainte, în care femeia în palton grena nu este bătrână și nici străină. Este o imagine dintr-o lume în care ușa de la intrare nu se strică, în care el nu are datorii, în care nu există nici măcar blestemata lui de farmacie, în schimb ea există.

Se întoarce la tejghea și calcă pe cioburi. Aprinde neonul, acesta vibrează scurt, iar sticla lăptoasă pâlpâie de câteva ori înainte ca lumina violet să se aprindă într-un capăt. George culege fotografia de pe jos de printre cioburi, o șterge cu palma și o strecoară în buzunar lângă telefon. Stinge neonul, merge și apucă un sac de un colț și iese cu el din farmacie. Apropie ușa cât mai mult și proptește sacul în ea. După ora patru, nu mai e nimeni în piață.

Găsește mașina cu ștergătoarele ridicate. După ce verifică ușile și roțile, urcă și pune fotografia pe bord. Conduce spre casă unde rămâne doar ca să ia un lanț, un lacăt, bormașina și fierăstrăul, apoi gonește înapoi prin oraș și se întoarce la farmacie. Hala pieței este goală, toate paravanele murdare sunt trase și prelate negre stau aruncate peste marfă. Pornește bormașina și străpunge liniștea pieței, face o gaură în ușă lângă broască și încă una în ramă, apoi smucește plasticul ca să lărgească găurile și strecoară lanțul prin ele. Trece apoi la colțul tejghelei, crestează cu fierăstrăul blatul gros, așchii se aștern peste cioburi. Capul îi zvâcnește, privirea i se întunecă, amețește. A mâncat toată ziua doar o pungă de recompense pentru câini.

Acasă se întinde epuizat pe canapea. La unsprezece noaptea îl trezește telefonul.

— Gigi, se aude glasul lui Patronu, ce faci mâine?

— Merg la biserică, îi răspunde George chiaun de somn.

— Băi, nu glumesc.

— Ce-ți trebuie?

— E de bine, frățioare, izbucnește vocea în telefon. L-am luat, e aranjat. Trebuie doar să-l aduc de la Constanța. Homosexualul ăla de turcalete nu mi-l aduce la București. L-a lăsat la un Pet Shop, îți dau numărul. Tu te pricepi, știi ce zic, acte, certificate.

— Dau mașina mâine, nu pot.

— Cu cât o dai?

— Sună-l și tu pe Andu.

— Dă-l în pizda mă-sii pe ăsta că s-a combinat cu Dănuța, futu-l în gură de sărac. Dacă-l prind îi dau drumul lui Radiator. Gigi, ascultă, te plătesc, nu te trimit așa pe frăție.

— N-am bani de benzină.

— Te rezolvă Metalica. Oricum treci pe la el mai întâi. 

— Nu pot. Îți închid că mă duc să spăl mașina.

 

Conduce pe străzile goale, luminate pe ici pe colo, ca farmacia lui. Strânge de volan, atinge sigla alb cu albastru, calcă accelerația și schimbă de două ori banda. Accelerează și mai mult și trece la limită de semafor. Îl oprește poliția. Îi iau permisul și nu-i eliberează dovada. Nu are ce să le dea. Rămâne în mașină o oră, până pleacă polițiștii. Ea îl privește de pe bord, e o poză în care ea e departe, nu se vede bine. I se spunea când era copil că semăna cu ea, dar el se uită în oglindă și nu-și amintește.

La benzinărie nu-l lasă să-și spele mașina singur, chiar dacă e noapte. Oprește la ieșire, ar putea să lase mașina acolo, să ia fotografia și să meargă pe jos. Cineva îi bate în geam, n-ai voie să staționezi aici. Ia telefonul de pe scaun, se uită la oră și sună. 

Parchează lângă casa gri cu un geam cu lumină albastră, prin care răzbat chitare și voci turbate. În spatele transpirat al lui Metalica, fostul coleg de la veterinară care n-a absolvit dar s-a descurcat, coboară scările pivniței, din care se aud chițcăieli. 

— Îți dau albi? îl întreabă fostul coleg. 

— Nu-ți trebuie?

— Am destui că mi-a făcut o comandă mare un chinez. Știai că au carnea gustoasă?

— Dă-mi trei și vine Patronu și-și mai ia.

Șobolanii se zbat, se hârjonesc și mușcă din sacul întărit cu sârmă. George leagă strâns sacul și prinde sfoara de o prinzătoare în portbagaj. Animalele țipă, lovesc. 

În Constanța îl găsește pe Pet Shop, un bărbat înalt, subțire, ca un șarpe vertical, iritat că l-a trezit în mijlocul nopții. Pășește în spatele lui în magazinul întunecat, care miroase înțepător a rozătoare. 

— Nu te știu, nu mă știi, vorbește bărbatul.

— S-a întâmplat ceva?

— Asta-i, arată spre o ladă de lemn.

— Și actele?

— Nu știu nimic.

— Ar trebui să aibă niște acte.

— Tu n-auzi ce-ți spun?

Ia lada de lemn și o pune în portbagaj. După greutate, pare pui. Aduce șobolanii pe bancheta din spate, pentru orice eventualitate. Îl sună de pe drum pe Patronu, care nu îi răspunde. Ajunge în București și merge la el, dar găsește casa scufundată în întuneric și liniște. Sună la poartă, strigă. O fi la Dănuța, își zice și merge acasă și se culcă.

 

Dimineața îl oprește iar poliția, care nu ratează niciodată un BMW vechi. Rămâne în mașină după ce polițiștii i-au luat buletinul și talonul, au intrat în mașină și au uitat de el. Puiul nu a mâncat de vreo săptămână, își zice, cel puțin. Ar putea să îi dea unul, dar este periculos să deschidă sacul sau lada în portbagaj. Cu ochii la mașina de poliție, aduce lada în salon, o pune pe bancheta din spate și încuie ușile. Găsește o cârpă sub fotoliu și își înfășoară mâna. Deschide sacul,  înhață un șobolan și observă că sunt doar doi, deși sacul pare intact. Șobolanul prins se agită în strânsoare și mușcă din cârpă. George crapă capacul lăzii și turtește botul șobolanului în crăpătură. Doi colți acoperiți cu un lichid gălbui prind capul alb și trag cu forță înăuntru. Un sunet de solzi care se freacă unii de alții răzbate din ladă. Lui George îi tremură mâna, caută telefonul. 

Polițiștii sunt tot în mașina lor. Patronu nu îi răspunde. Îl sună pe Pet Shop.

— Nu mai suna aici.

— Nu trebuia să fie piton?

— E ce-a vrut clientul, răspunde bărbatul și închide.

Trage scaunul din dreapta mai în față, apoi se întoarce și coboară lada între scaune. Se dezbracă de geacă, o aruncă peste ladă și rămâne nemișcat la volan. De pe bord fotografia a dispărut. O caută între bord și parbriz, o caută la picioarele lui, pe celălalt covoraș din față, unde este și fierăstrăul pe care îl împinge și acesta se răsucește sub scaun și scoate dedesubt bucățele de fotografie. Sună telefonul, recuperatorul, îi închide. Mai sună o dată. A treia oară sună alt număr, cumpărătorul mașinii, îi închide și lui. O să primească procesul verbal, o să îi dea șarpelui celălalt șobolan, o să încuie mașina și o să plece pe jos. Patronu s-o fi speriat, o să îi ceară mult pentru asta. Ceva îl gâdilă pe picior. Șobolanul îi trece o dată peste picior, încă o dată peste celălalt, urcă pe spațiul dintre scaune și trece granița de partea cealaltă. Se duce la resturile de fotografie și începe să mănânce din ele. Sub tălpile lui George caroseria mașinii se topește, dedesubt pământul se surpă și el rămâne suspendat deasupra unui hău. Corpul îi este amorțit, își simte picioarele doar în locul în care l-a atins șobolanul. Acesta, pe partea cealaltă a mașinii, are sub labe și caroseria și pământul, mănâncă liniștit din resturile fotografiei. I-a mai rămas doar imaginea paltonului acela grena. Fotografia ei, din burta șobolanului, o să ajungă mizerie în mașină sau, cu ceva noroc, în burta puiului.

Își revine și prinde șobolanul de după gât. Ăștia de laborator nu au instincte bune. Animalul se contorsionează, se zbate, îl mușcă. Un polițist iese fără grabă din mașină, cu un teanc de foi în mână, pășește alene pe pietrișul de pe marginea drumului. George smucește geaca de pe cușcă și turtește capul șobolanului în crăpătură. Șarpele înhață și trage. Trage, dar George nu-i dă drumul. Pe șarpe nu-l poate mânca. Nu-i este clar de ce are lichidul ăla gălbui pe colți. Dar despre șobolanul care are acum fotografia ei în burtă știe sigur că este comestibil. Se ridică în genunchi în fotoliu, trage înapoi șobolanul, șarpele trage și el cu colții galbeni și-și freacă sinistru solzii. Prada îi alunecă și George se ridică și mai mult în genunchi și mușcă cu molarii de coada șobolanului. Un gust care-i amintește de mirosul din magazinul lui Pet Shop îi umple gura. Puiul trage iar. Trage și George mai ferm și capacul lăzii se deschide, șarpele iese, își curbează corpul îndesat deasupra lăzii, colții tot în pradă. Are ochi de pisică, capul lățit mult de la colții desfăcuți și gingiile dezgolite la maxim. Un fermoar zigzag în culori maro și bej îi îmbracă corpul lung. George ține cu dinții de coadă, cu mâna strânge burta șobolanului, dar nu strică echilibrul fragil instaurat între el și solzii zornăitori din fața lui. Afară se aud voci, pași care strivesc pietrișul, o stație radio. 

Șobolanul se zbate o ultimă dată și solzi deschide gura. George rămâne cu șobolanul plin de sânge în mână, strânge cu dinții de coadă și se îndreaptă în scaunul din față. Șarpele se retrage, se înalță puțin apoi se încolăcește pe banchetă și-și freacă amenințător solzii. George ridică cu mâna plină de sânge sacul, dar îl lasă la loc, dacă pune șobolanul mort în sac, celălalt o să-l mănânce. Creaturile astea n-au nicio greață. Afară pașii aleargă pe pietriș, stația radio merge încontinuu. Pentru o secundă polițiștii au pornit sirena, dar s-au răzgândit. Unul dintre ei a stat o vreme lângă mașină și a încercat ușa. 

Cu un sfârâit scurt, șarpele își înfige colții în brațul lui George, apoi se înalță, drept, ca un om pe bancheta din spate. Își freacă solzii necontenit, șuieră și îl înțeapă din nou de braț ca un avertisment înainte să înhațe iar șobolanul, dar George ține în continuare coada groasă în dinți. Ceva rece și moale îl atinge pe abdomen, îl înconjoară. Privește coada subțire care îl cuprinde, privirea i se încețoșează, mușchii îl lasă, dar creierul încă îi merge. Întinde mâna liberă sub fotoliul din dreapta, atinge cu buricele degetelor zimții. Întoarce fierăstrăul până apucă de mâner, e greu, îl ridică încet. Trage de labele din spate ale șobolanului lipsit de viață, șarpele trage și el de partea lui. George taie șobolanul în dreptul stomacului, taie încet, sângele negru se prelinge pe mână, se scurge și conținutul stomacului și George își descleștează dinții din coadă. Afară polițiștii au pornit sirena.