Povestire scrisă de Gelu Blanariu, aleasă de Radu Aldulescu la Creative Writing Sundays, pe 11 octombrie 2020, la tema „cum ați petrecut pandemia sau cum ați petrecut vacanța de vară”.
La începutul lui martie mi-am pierdut verigheta. Timp de trei ani nu am scos-o niciodată mai mult de câteva secunde de pe inelarul mâinii stângi. Am căutat-o câteva zile și am tras concluzia că cel mai probabil mi-a căzut în timp ce făceam duș și s-a dus prin conductele Bucureștiului. Nu mi-am comandat una nouă, crezând că poate totuși apare prin bibliotecă sau prin alt loc din casă. Eu oricum nu țineam să o port, dar așa era clar că sunt luat când mă vedeam cu diverse tipe prin oraș. Nu a mai fost cazul.
Anunțul că se închid toate restaurantele și terasele m-a prins singur de ziua mea într-un bar pe care-l rezervasem cu totul. Am fost în mari dubii dacă să recunosc că sunt bătrân și să fac ceva mai restrâns sau să încerc să strâng, ca pe vremuri, mai mult de 30 de oameni. Nici măcar nevastă-mea nu a venit la petrecere; inclusiv oamenii care cu câteva săptămâni înainte credeau că e ok să se fută fără prezervativ, deși au Hepatita C, se temeau de noul virus.
Închiderea barurilor și a teraselor a însemnat că nu am mai citit sau scris ceva. Mi-a fost imposibil să-mi înlocuiesc obiceiurile construite ani de zile. Nicio pagină citită fără o bere băută; niciun cuvânt scris înainte de a doua. Toate astea într-un loc gălăgios, nu în balconul în care mă simțeam poluat fonic de greieri și pisici.
După primele săptămâni de ieșit cu declarația printată și semnată, și doar la mai puțin de un kilometru de casă, mi s-a luat. În timp ce îmi murea bateria la mașină în parcare, strada era circulată de bicicliști și mașini mici cu geantă galbenă de Glovo în spate. Nu voiam neapărat să merg undeva sau să mă văd cu cineva anume, dar am intrat pe OLX să văd cât costă un asemenea bilet spre libertate. Începând cu 100 de lei.
A venit direct acasă. Avea una nouă în spate și una extrem de uzată în mână. A fost a mea pentru o singură bancnotă. Nu-mi era foarte clar la ce o voi folosi, dar a costat mai puțin decât imprimanta. Inițial am luat-o în spate și m-am plimbat prin cartier căutând cât mai mulți jandarmi și polițiști pe lângă care să trec. M-au ignorat cu toții. Mi-am făcut curaj și am început să mă plimb și pe Calea Victoriei până la Universitate. Era pustiu.
Prima mea ieșire, după multe săptămâni, cu mașina din parcare, a fost de ziua tipei de care mă despărțisem ultima oară. După câteva replici banale mi-a spus că și-ar fi dorit un tort de la Constance, dar ei nu fac livrări decât în Sectorul 1 și nu lucrează cu firme de livrări.
Am luat un diplomat, sperând că în ultimii cinci ani nu și-a schimbat preferințele, și două lumânări de 2. Nu mai aveau nici un 3 și mi s-a părut oricum o glumă bună de făcut. Știu multe tipe, toate necăsătorite, care s-au hotărât ca în fiecare an să sărbătorească a 22-a sau a 23-a aniversare. Pentru fete e posibil să fie niște ani buni; eu știu că de-abia atunci îmi dădeam seama cum e cu viața și relațiile.
Nu am prins niciun filtru până pe Tineretului (încercasem oricum să fac cât mai vizibilă geanta, ridicând scaunul din dreapta cât mai mult posibil) și am parcat în spatele unei rulote care stă părăsită acolo de cel puțin 7 ani. Era reperul meu în fiecare seară când ajungeam de la bere la Andreea. Ea stă la a doua scară de bloc după trecerea de pietoni. În momentul în care am format codul de acces mi-am dat seama că nici măcar nu am întrebat-o dacă s-a mutat sau nu, dacă se izolează cu cineva sau nu. Am presupus că nu și nu din ce mai posta pe Facebook și Instagram, plus că, acum 6 luni, când ne-am văzut întâmplător într-o duminică, nu mai era cu tipul din verile trecute din Vamă, ci cu un tip cu care părea rușinată să fie. Știam privirea.
Am urcat pe scări până la 3 și am sunat la sonerie. Aveam masca pe față și bretelele galbene pe umeri. A durat câteva secunde de când am văzut că s-a uitat pe vizor și până când a deschis. Era în pijamalele cu ursuleți pe care i le-am făcut cadou acum mulți ani, mai mult din glumă, când s-a plâns că uneori îi este cam frig fără pilotă, dar cam cald cu ea. Era tot un aprilie.
— Bună ziua. De la Glovo sunt. Am o comandă pentru dumneavoastră.
— Nu am comandat…
În momentul acela și-a dat seama cine sunt a început să plângă în timp ce eu am scos tortul și am aprins lumânările. I-am cântat Mulți Ani Trăiască în fața ușii până când am auzit chei răsucindu-se în butuci. M-a tras înăuntru și a stins 22-ul în hol. Încă plângea.
— Dar cum? De ce?
— Ai zis de tort și am zis să-ți fac o surpriză.
— Mersiii!
Am intrat în bucătărie și am pus cutia pe masă. A tăiat două felii și le-am mâncat în liniște; ea în pijamale și eu încălțat.
— De ce nu te faci comod? Bănuiesc că nu mai ai altă comandă.
— Clar nu.
Mi-am desfăcut șiretul de la un singur adidas în timp ce ea și-a dat jos bluza de pijama. Aceiași sâni mici și fermi ca pe vremuri. M-am blocat. Am ieșit mai mult într-un picior lăsându-mi geanta în urmă. M-am urcat în mașină și i-am scris.
Cred că a fost o neînțelegere. Am vrut doar să-ți fac o surpriză.
Ești un nemernic! Nici nu mai ai verigheta și ai venit cu o geanta de Glovo și un tort!
De asta spuneam surpriză…
Eu ce să cred.
Că sunt un amic bun?
Mori!!!
Am stat în parcare până când mi-am completat un PDF cu ceva nevoi alimentare din Tineretului. Era filtru la Universitate, dar nu am fost oprit. Ajuns acasă l-am sunat pe turcul care ne-a făcut verighetele și i-am comandat una nouă. După câteva poze cu originalul și aproape trei săptămâni, a venit un curier cu o verighetă identică cu cea pierdută. În seara aceea ministrul de interne a anunțat că se deschid terasele.
