Povestire scrisă de Suzana Tănase, aleasă de Moni Stănilă la Creative Writing Sundays, pe 27 februarie 2022, la tema „proză care să combine un fragment epic cu unul poetic”.
Atunci când au chemat-o la cancelarie, stătea aplecată peste tufa de rododendron și privea prin ochiul lupei urma cleioasă lăsată de melci. Plouase toată noaptea iar melcii grei, vâscoși, stăteau agățați de frunze precum cerceii cu clips ai bunicii pe lobul unei urechi uriașe.
Era o zi ca oricare alta. Ca oricare alta.
Nu a înțeles de ce el a ales chiar acea zi, sau poate nu a ales-o el ci se alesese singură, ca un gând ulterior. Poate își vizitase mama, sau sora, sau pur și simplu era în trecere prin sat și nu știa cum să-și omoare altfel timpul. Își imagina că după a doua țigară și-ar fi zis cumva în treacăt, hai să văd ce face fata la școală. Era singura explicație care nu o ardea.
Au strigat-o de două ori până a înțeles că era vorba de ea. Nu că nu fusese atentă, dar niciodată nu îi vorbise cineva de tatăl ei în curtea școlii. Sau oriunde în altă parte.
De când plecase de acasă și le abandonase pentru femeia aceea, se fereau să-i vorbească despre el, ca și când liniștea lor ar fi ajutat la vindecarea pojghiței de pe rana din piept. Însă de atunci, cicatricea se lărgise ca un sigiliu în carne oricât a pus rana la uscat în soare.
I-au spus în grabă, parcă le era și lor teamă, că o așteaptă un bărbat înalt la gard, un bărbat care s-a prezentat drept tatăl ei, și atunci a simțit cum a căzut soarele în iarba umedă ca un balon spart. S-a făcut brusc întuneric. Umbrele celorlalți o apăsau pe tâmple ca rama unei lupe din metal dar ea nu avea cochilie unde să se ascundă. A ieșit din clădire exact așa cum intrase, pe bâjbâite.
Până la gardul din sârmă a auzit întrebările răutăcioase mestecate cu gura plină de mâncare ale celor două fete din clasa a patra.
Tatăl tău te așteaptă la gard? Nu ziceai că a murit? Sau poate e stafia lui. Buhuu.
Mincinoasa! Mincinoasa! Mincinoasa!
Nu le-a răspuns nimic, a mers mai departe cu ochii în pământ, cu palmele pipăind pereții transpirați și cu frica făcută boț în stomac. Nu le cunoștea pe cele două fete, știa doar că erau cu un an mai mari decât ea. La cum încerca să se strângă pe culoarele școlii ca un ghem de praf după un făraș, era curios că o mai observa cineva.
Nu vorbise niciodată despre tatăl ei la școală, nici cu colegele de clasă, nici cu învățătoarea. Îi era teamă să deschidă subiectul familie, căci îl simțea ca pe un bolovan greu care, odată aruncat în apă, ar fi împrăștiat unde haotice. Ar fi tulburat și ce mai rămăsese netulburat.
Poate de aceea o priveau așa lung de fiecare dată când era ședință cu părinții, cu o unsoare lipicioasă ca urmele melcilor pe frunze. O considerau orfană de-un părinte iar ea se obișnuise cu mila lor, se învelea cu ea așa cum te învelești cu un al doilea strat de piele. Acum nu va mai putea face nici măcar asta.
La gard, copiii stăteau aliniați de la un capăt la celălalt precum păsările pe sârma de telegraf. Toată clasa a III-a C, toți douăzeci și șapte. Li se auzeau doar ciubotele pline de noroi cum mai alunecau din când în când pe bordura gardului din sârmă. O așteptau toți cu suflarea tăiată de parcă devenise dintr-odată un om mare cu o treabă importantă de făcut.
Se mai dăduseră toți la o parte pentru ca ea să poată privi, dar când fusese asta? Tot într-o vară. Era ceva foarte asemănător, ca un miros vechi care îți amintește de frică, dar nu știi să-l plasezi cu exactitate. Tot ca acum, picioarele îi funcționaseră atunci automat, ca și când era trasă de cineva fără ca ea să dorească să ajungă acolo și să vadă. Ar fi putut să închidă ochii, dar undeva în întunericul din ea, a vrut să vadă.
Prima dată a observat muștele care se adunaseră ca la carnaval. Apoi le-a auzit de aproape pe bocitoarele plătite care hohoteau în fața gropii crăcănate. Iar din bezna adâncă privea străbunica ei, bunica mamei ei, cu orbitele golite, cu oasele putrede și baticul mâncat de viermi, ca o nălucă din altă lume.
Avea șase ani când și-a văzut pentru prima oară străbunica. Avea șase ani când a aflat că oamenii morți se dezgroapă.
Avea șase ani când a înțeles că ce rămâne din familie nu ajunge nici la Dumnezeu, nici la diavol. Atunci înțepenise pe loc ca o figurină din porțelan într-o vitrină de magazin. Ochii îi rămăseseră larg deschiși oricât a încercat să-i acopere cu degetele care nu erau destule. A fost prima dată când a dorit să vadă ce era de văzut, ca apoi să îi pară rău.
Jumătate de an după aceea s-a împachetat în tăcere iar mai târziu a învățat să folosească cele mai simple cuvinte. Cu cât erau mai simple cu atât ochii ei nu i se mișcau în cap. Și dacă nu i se mișcau în cap atunci nu aveau cum să găsească imaginile acelea atât de bine ascunse. Doar somnul le mai scotea la aer ca pe niște covoare prăfuite ce trebuiau aerisite.
Dar asta fusese atunci când erau toți împreună și când avea multe perechi de brațe în care se putea ascunde. Multe perechi de ochi în care se putea pierde.
Tatăl ei o recunoscu imediat și îi zâmbi timid. Zâmbetul lui adunat, ca un cârcel în colțul gurii.
Ce faci, moacă? Ți-a fost dor de tata?
A avut mare noroc și era recunoscătoare, căci a prins chiar la timp valul de aer care se i bulucea dintr-odată pe gât în sus și îi amenința ochii cu apă. L-a prins cu dinții de vârful cozii și l-a înghițit la loc, să nu care cumva să se facă de rușine în fața celorlalți.
A pățit mama ceva? atât a avut putere să întrebe de teamă că îi va citi răspunsul pe față, dar el a dat încet din cap iar ea s-a liniștit dintr-odată.
Totul e bine, am venit numai să te văd.
O dulceață necunoscută a început să-i gâdile limba. Coada ochilor a alunecat către colegii care rămăseseră cu gura căscată la tatăl ei. Uitase că prea multe cuvinte îi declanșau ochii să se miște ca o morișcă.
Oare îl auziseră? Oare simțiseră și ei că o iubea?
Era atât de înalt față de ei toți, atât de puternic. Și era… era frumos, da, asta era. Era frumos.
Nu-l mai privea doar cu ochii ei ci cu ochii tuturor colegilor ei, iar imaginea se mărea pe măsură ce soarele se ridica din iarbă. Ea devenea ușoară și albă, ca un puf de păpădie pe care îl fugărești cu palmele ridicate.
A întrebat-o dacă învață bine, dacă are prieteni și dacă o ascultă pe învățătoare, iar ea se concentra nu să răspundă, ci mai mult să țină strânsă vocea lui ca să nu-i alunece din nou. Apoi, când a scos bomboanele din buzunar și le-a aruncat peste gard, a rămas locului, căci nu erau bomboanele ei, ci le azvârlise pentru copiii de pe gard, așa cum azvârli grăunțe la găini.
Să nu îi spui lui maică-ta că am venit să te văd, da?
De ce?
Știi cum e ea…
Dar ea nu știa, nu înțelegea.
Nu înțelegea de ce el vorbea în șoaptă.
Nu înțelegea de ce femeia din spate i-a strigat dacă mai stă mult. Nu înțelegea de ce el a mângâiat-o prin crăpătura gardului când ar fi putut să o facă peste gard.
Multe nu le înțelegea iar ochii din nou se măriseră ca să vadă.
Apoi a scos la repezeală pixul din haină și i l-a dat, ca să ia note mari cu el. A luat femeia aceea de gât și a plecat așa, fără să se mai uite în urmă, fără să îi vadă ochii ei care încă îl vedeau.
A rămas cu pixul în mână lângă gard, mult după ce bomboanele de pe jos fuseseră adunate și mâncate, mult după ce soneria școlii îi chemase în clasă.
A rămas cu ochii plecați spre urmele melcilor, mult după ce a înțeles că pixul din mână dezbrăca o femeie micuță cât un bob de fasole.
