Povestire scrisă de Letitia Barbuica, aleasă de Maria Manolescu la Creative Writing Sundays, pe 18 decembrie 2016, la tema „povestire/piesă scurtă în care un personaj își dorește foarte mult să atingă un anumit scop – cum anume acționează ca să-și atingă scopul și cu ce costuri?” Motivul alegerii: „pentru că povestește cu plăcere și firesc despre lucruri mici și importante”.
— Vă poftesc mâine la birou, să discutăm! zicea ori de câte ori făceam vreo boacănă. Ne privea fix, fără să se încrunte, ca să fie sigur că am priceput. Și pricepeam, imediat, până când, la un moment dat uitam și invitația era reînnoită.
Misiunea noastră din acea vară era să aflăm unde e biroul. Pentru că ieșitul din curte era interzis, biroul trebuie să fi fost pe undeva prin curtea imensă.
Otilia credea că era undeva în beci pentru că și acolo era interzis. Zadana, care o mai ajuta pe bunica la treabă ne-a spus însă că nu e niciun birou la subsol. A râs:
— Auzi! Birou! Conserve, murături și butoiul cu vin! De unde vă vin ideile astea?
Eu credeam că ar putea fi undeva în podul mic de deasupra atelierului de scule. Acolo intra doar bunicul. M-am strecurat într-o zi, pe scara șubredă, dar mi-am dat seama că el n-ar fi încăput să urce în pod, înalt și solid cum era. Abia aveam eu loc, în picioare, dacă mergeam pe centru.
Am găsit mai multe cutii cu cărți prăfuite, unele în limbi străine. Era și o carte pentru copii, pe care scria prețul: 5 000 000 lei. Asta era o avere! Povești de Maria Regina României. M-am mirat de cartea asta. Ipi îmi povestea că avusesem un rege și o regină care fuseseră obligați de comuniști să fugă din țară, dar credeam că e doar o poveste. Mi-a mai spus să nu zic la nimeni. Toată lumea zicea despre comuniștii că sunt buni, dar eu o credeam pe ea și poveștile familiei ei de la Chișinău.
În pod era cald, praful se vedea în soarele care intra printre lemne, podeaua scîrțîia la fiecare mișcare și aș fi stat toată ziua să explorez conținutul cutiilor și coșurilor care era îngrămădite și uitate acolo.
Ana credea că în spatele bibliotecii e o ușă secretă și că dincolo de perete se mai află o cameră unde era biroul. Practic, nu prea avea cum, în spatele peretelui se afla bucătăria de vară. Totuși, într-o zi am scos de pe rafturi întreaga colecție Magazin Istoric a bunicului în speranța că vom găsi ușa secretă din spate. Bunicul ne-a surprins în timpul acțiunii:
— Ce faceți aici?
— Ne-a pus bunica să… să ștergem praful, am inventat eu repede.
— Atunci să-l ștergeți, a spus el. Și să nu care cumva să-mi încurcați numerele.
Asta a fost cel mai greu, că a trebuit eu singură să fac toată treaba, că Otilia abia în toamnă intra în clasa întâi, iar Ana era cea mai mică.
Singura soluție era să facem o boacănă atât de mare încât să trebuiască să ne ducă la birou.
Așa că planul a fost să ne suim pe zidul de la gară, loc cu desăvârșire interzis și el.
Zidul era în fundul curții. Era construit din bolovani așezați unul peste altul. Plante și mușchi își făcuseră loc printre ei. Băieții îl escaladau cu ușurință. Era însă de două, trei ori mai înalt ca mine. Până și drumul pînă la el era o aventură.
Dincolo de grădina de zarzavat, de aracii de fasole cât mine de înalți și livada marcată cu var la aceeași înălțime, în fundul curții era o zonă cu porumb – o barieră vie până la zidul de la gară. Nu știu cum puteau băieții să treacă prin el. Nu era nici o cărare și frunzele ne tăiau pielea. Am încercat de câteva ori și m-am întors plină de zgârieturi.
Zidul de piatră era mai înalt ca porumbul, iar deasupra lui era un gard de beton care separa linia ferată de curte. Gara mare era spre dreapta iar trenurile își anunțau intrarea chiar înainte de curtea noastră. Când ajungeau aici, deja încetineau și puteam privi chipurile celor de la geam, câte un copil care făcea cu mâna, unii oameni deja pe scară grăbindu-se să coboare. Vagoanele de marfă înaintau greoi și nu opreau tot timpul în gară. Unele erau descoperite și puteai vedea ce transportă, altele aveau forme neobișnuite și nu puteai ști ce au în ele: cereale, benzină, ciment – doar bunicul le știa exact, care ce.
Expediția de cucerire a zidului de la gară a devenit posibilă după ce, într-o după amiază, ne-am petrecut mai mult timp într-un prun din livadă. Făcea niște prune lunguiețe ca niște pere mici, vineții pe dinafară, galbene și dulci în interior. Din prun, am văzut că la marginea terenului, spre Vișani, era o cărare destul de lată și un mic depozit de lemn. Am atacat zidul de la gară în cel mai simplu mod cu putință: cu scara bunicului, care se afla sprijinită de mica magazie. Scara ajungea până la nivelul de la care începea gardul de beton. Am urcat acolo, mai întâi Ana, apoi Otilia și eu ultima. Pentru că gardul de piatră era mult mai lat, se putea merge în voie de-a lungul lui, dar cu mare atenție.
Gardul de beton care a urmat a fost ușor de escaladat datorită unor nervuri orizontale pe care îți puteai pune piciorul ca pe niște trepte înalte. Pe partea cealaltă am ajuns dintr-o săritură.
Capătul peronului începea din dreptul gardului nostru. Am încercat să ne stăpânim bucuria, să nu batem la ochi, pentru că peronul se aglomerase. Clădirea gării era la doi pași. Era o clădire care părea o sală de bal, cu ferestrele cu arcade înalte, dar și o casă de la țară, cu un pridvor înalt și lat cât o locomotivă. De sus atârnau ghivece cu mușcate roșii. Am așteptat pe o bancă de lemn din pridvor să treacă trenul, apoi am început să cercetăm spațiul. Am ajuns și la casa de bilete unde doamna de la ghișeu a ieșit să ne întrebe dacă suntem ale lui Mitan. I-am spus că da și ca am venit să ne jucăm și, bineînțeles că da! bunica știe unde suntem. Atunci a intrat la ea în cabină și a strigat:
— Sebi! Nu vrei, mamă, să te joci și tu cu fetele?! Sebi a ieșit un pic neîncrezător pe ușa de lemn. Clanța îi ajungea deasupra capului. Purta o șapcă, ca de ceferist, și într-o mână balangănea un băț cu un cerc pe o parte roșu și pe cealaltă verde. S-a uitat la noi trei, a dat să intre înapoi, apoi s-a răzgândit și ne-a întrebat:
— Vreți să ne jucăm de-a trenul?
— De-a trenul sau de-a călatoria? a vrut Otilia să se lămurească.
— Păi nu e totuna?! a zis el.
— Și de unde luăm bilete, a întrebat neîncrezătoare Ana.
Atunci ne-a convins. A scos din buzunar un teanc de hârtii îngălbenite, înguste și lungi, a luat un creion pe care îl ținea după ureche și ne-a întrebat pe rând până unde vrem să mergem:
— La Sinaia, am zis eu, iar el a mâzgâlit ceva pe hârtie și mi-a spus că trenul pleacă în 20 de minute de la linia 1.
Am călătorit pe rând, în după-amiaza aceea, către locuri cunoscute, apoi către locuri necunoscute. Sebi și-a luat un bilet până în America, Otilia a vrut la prietena ei, pe care o cunoscuse în tabără, în Israel. Ana a vrut la mare, dar la o mare mult mai mare decât cea de la Mangalia, eu mi-am dorit să ajung la Praga.
Soarele asfințea când mama lui Sebi ne-a propus să ne ducă și pe noi spre casa, că ce frumos ne-am jucat și să mai venim și altă dată să ne jucăm împreună. Ea era de tură luni, miercuri și vineri și îl lua pe Sebi întotdeauna cu ea, acum, în vacanță.
Noi am mulțumit frumos și am zis că mergem singure, pentru că trebuia să ne întoarcem tot pe drumul pe care venisem. Am luat-o spre capătul peronului, atente să nu ne vadă cineva cum sărim gardul. Am ajuns pe buza gardului de piatră și am căutat scara. Dar scara nu mai era acolo unde o lăsasem. Am inspectat cu grijă toată lungimea gardului de piatră. Nici urmă de scară.
Se însera și, de pe gardul de la gară, se vedea casa în depărtare și, undeva la etaj, lumina aprinsă în biroul bunicului.
