Povestire scrisă de Ovidiu Lorenz, premiată de Bogdan Răileanu la concursul trimestrial de povestiri – „O povestire bine construită și bine ținută în mână. Mi-a plăcut folosirea persoanei a II-a singular, îi dă o particularitate poetică și eleganță. Povestea curge ca un șuvoi plin de detalii care construiesc un peisaj al decăderii și descompunerii asemeni textelor marqueziene. Mi-a plăcut impasibilitatea cu care observă naratorul descompunerea lumii și efectele sărăciei, fără să judece.”
O lume în miniatură, ce funcționa după legi nescrise cu anii. Cu via ce pornea de undeva din centru, dintr-un butaș mitic, pentru a se cățăra până la etajele superioare, ca toamna să te trezești cu struguri în geam. Cu teatrul de păpuși ghemuit la ieșirea din spate, spre Conservator. Cu locatari învechiți în rele: o bătrână senilă în stare să arunce lături, apă fiartă, ouă și roșii peste cei care îi tulburau liniștea pierdută de mult, o pictoriță călcându-i pe urme, bolnavă de nervi. Cu spațiile de închiriat la subsol, cu agenția de voiaj unde nu intra nimeni, cu editura la care te angajaseși după susținerea doctoratului și de unde urma să pleci, în speranța unui post la catedră.
Intrai pe lângă tomberoanele de gunoi, printre multele mașini aciuate acolo ca-ntr-o parcare. Șeful, născut în septembrie ca și tine, te considera un fel de moștenitor, băiatul său nedorind să preia – cum avea grijă să repete la intervale neregulate, niciodată de față cu tine, dar asigurându-se că auzi. Parcă și acum vezi, în fiecare dimineață te încuiai în colivia de sticlă, băteai cuie și scânduri în ea, nu deschideai niciodată ușa expus, te asigurai că intri închis ermetic, nicio gaură, nicio fisură. Te izolai încă din piață. De luni până vineri, îți închipuiai că un balon invizibil de sticlă te înfășoară, cu doi pereți cum au termopanele sau paharele termoizolatoare – pui mâna pe ele și nu te arzi, însă lichidul din ele rămâne fierbinte. Râde și semaforul de tine, umbli c-un Erlenmeyer imens în cap și chiar la intrare în el se înfig niște sunete ca de trianglu, rămășițele nopții se plimbă de zor înainte, nu ți-ai notat visul, de ce-ai fi făcut-o, nu mai rămâne decât zgura și tropotul zilei năuce, nu știi încotro s-o apuci și de ce, poți foarte bine să împietrești fără să mai trimiți nimănui preaviz, cum că trebuie să alegi, așa nu se mai poate, refuzi în continuare batjocorirea, impozitul pe nodurile din gât, alea-alea.
Te duceai cu bicicleta, cu Intermezzo. Te țineai după câte un drag de tractor pe Clinicilor în jos, gândindu-te în același timp la priceasna din cabinetul domnului Bâldâbâlc. Parcă te vezi. Râzi ca prostul la ușa cortului, călare pe două roți. Visaseși o comedie. Năpădiseră strugurii. Din ușă, direct, fără s-o mai deschidă, Maria Tănase cu taraful și bun îi vinul ghiurghiuliu, în formă de zile mari, vine și te ia degrabă de mână, ba-ți dă să bei dintr-o sticlă scoasă la dreptul din sân, o duci la gură, se face damigeană, pe măsură ce crește e tot mai ușoară, și bei, gogâlț, dă-i să sune, Marie, că bun îi! Vizavi, baba de nouăzeci de ani cu voce de capră ieșea să tragă o verificare. Își mai legase careva bicicleta sub balustrada ei mult-iubită – avere, nu alta? Și dă-i. Care ți-ai priponit îmbicicleta mâne-tii să n-ai zâle! Cu voce de capră. Vine poliția! Ăsta-i gangul sărăciei! Pufnești sec, dai să intri ca și cum n-ar fi trecut peste toate un weekend, saluți, gândul să-ți ceri scuze încă o dată de întârziere, mi-ați văzut mesajul, neața, cu spatele, nici nu se-ntoarce, nici nu te vede, nu. Te pui la locul tău, pornești calculatorul, îți dai seama că în camera aia nu trece timpul, nici nu se uită la tine, te uiți tu. De fiecare dată când suna telefonul șefului – n-o să uiți cât trăiești Rondo-ul din primul concert pentru vioară de Paganini – cineva nevăzut îl călca în moalele capului, ca și cum ar fi călcat pe un bec. Stop, VINE POLIȚIA, se activa imediat omulețul firav dosit înăuntru. Soneria îl făcea pesemne să tremure, picurându-i în creier că până acolo i-a fost. Că vine fiscul și o să-l salte.
Odată, ziua-n amiaza mare, le-ai surprins pe cele două locatare full-time, pictorița și baba, vorbind peste gang de la balustradele lor dragi, bune de luat în mormânt. Una nu vede, alta n-aude. Povesteală de verzi și uscate, maro și udate. Problema. Le-ai propune să-și cumpere câte-o bicicletă, dacă tot au așa drag. Din câte-ai putut înțelege, măcar una a fost, la viața ce i s-a scurs amară dintre picioare, amazoana lui Șaptecai. Că nu se poate, se dărâmă clădirea, haideți cu bicicleta în pivniță, vă dau cheia. Să ce? Să te încui înăuntru?
Invariabil, în ajunul Paștilor, Electrica vă ura multă lumină, în suflet și, mai ales, case. Urma Distrigaz cu multă căldură. Vă trimiteau propuneri de editare domnii Flavius Tâmpan și Onoriu Colăcel. Corectându-le capodoperele ți-ai dat seama că barbarisme-borborisme, ogar-ogor, opțiune-poțiune, spaniol-staniol sunt paronime.
Într-o după-masă, ronțăindu-ți covrigii după furtună, se auzea tânguit aspru de pescăruși. Te-ai întrebat, ca mereu când ceva bizar se rotește în jur, visezi oare? Un coleg cu nume de prăjitură ți-a spus că sunt păsări de pradă, sfâșie totul în cale. Părea sunetul din boxe la Pescărușul văzut în urmă cu zece ani și mai bine, pe vremea când absolut nimeni nu bănuia că vei deveni redactor de carte în ditamai gangul.
Ziua în care vecina de birou, contabila cu gura cât șura, te întreabă nitam-nisam: Și tu fumezi, nu? Te faci că n-auzi, te duci la baie. Gândești un răspuns, n-ai curaj. Fumezi pasiv, îți intră printr-o nară și-ți iese prin cealaltă.
Mai tare a fost cu dumneavoastră sunteți șeful casei? Niște capete vârâte pe ușă. Apăruseră din senin, două fâțe, s-au pus nepoftite pe singurul scaun de protocol, și dă-i cu oferte, care mai de care mai speciale, că haideți pe la salină, mai faceți o pauză, de nu, vă tăiem curentul. Ca și cum atât ați fi așteptat, izbucniți toți angajații deodată, la tine vine în replici. Fetele ies pe terasă, după ce s-au tirat îți spui gata, te poți opri, când te uiți mai bine, ptiu drace, încă nu s-au cărat, te repezi val-vârtej să îți iei cheile, să pleci, să nu mai vii altul. Faci pe tine de râs. Erau fumate, aveau ceva la bord. Ca niciodată, ziua la editură nu s-a mai terminat cu se poate pleca.
Abia atunci, ultima dată, ai observat că, prinși deasupra intrării, niște clopoței de vânt scoteau sunetele alea de xilofon care se înfigeau diminețile ca niște așchii în clopotul tău de sticlă. N-aveau decât. Aveai să mergi acasă cu Intermezzo cel bun la toate. Aceleași piste care te duc pe marginea drumului, baștanii cu boturile pe bord te înjură de mamă, vezi cum se umflă, cum se sufocă după parbrize, mașinile cu tot cu șoferii și toate organele lor interne. Adevărul e că-n orașul ăsta ai oportunități în linie dreaptă la fiece colț de stradă. Nu-i trafic, înjurăturile nu te ajung, îi lași pe șoferi în plata lor, în imposibilitate de plată, să fiarbă-n suc propriu, mustind fără scăpare în propriile cuvinte transmise din moși-strămoși. Volanul în brațe, flăcăi, să nu vi-l fure Satana. Vă țineți de el ca niște buldogi înfometați, nu vi se văd ochii, nu ești amenințat.
