FRÂNGEREA

Povestire scrisă de Corina Tuchila, apreciată de Moni Stănilă la concursul trimestrial de povestiri – „Are câteva cuvinte folosite nepotrivit, expresii prețioase, dar are ritm, are viziune, nu e previzibilă deloc. Are și curaj.”

Mă strecor uşor pe lângă colţul blocului şi trag adânc aer ȋn piept. Mi-am pus masca, mi-am luat declaraţia, deşi ştiu că la o posibilă verificare nu am acoperire. E prima duminică a stării de urgenţă. Câţiva trecători ieşind de la Profi păşesc cu teamă pe trotuarul pe alocuri spart. Priviri goale, umeri aplecaţi, mers şovăitor, ca nişte umbre prelingându-se de-a latul blocurilor gri-şoarece. De undeva din spatele lor, din promiscuitatea cartierului de case al văii oraşului, se aud frânturi ale obişnuitelor petreceri pe care vecinii romi nu se sfiesc să le ȋnceapă indiferent de zi sau oră. Viaţa lor, netulburată de intemperiile epidemiei, contrastează amarnic cu a noastră, a celor  ȋmpăcaţi cu noile dimensiuni ale renunţării şi supunerii. Peste stradă, ȋn aerul rece şi sumbru al dimineţii, aceleaşi pontoane mici, fără contururi precise, se leagănă ȋncet pe Dunăre. Dunărea mea zilnică, Dunărea plimbărilor pe faleză, Dunărea şantierului, ȋn apele căreia alunecă graţios toate navele lansate de pe cala de lansare a secţiei IA. Dunărea cea bună, cu malul răcoros al sălciilor şi promenada străbătută de copii zbenguindu-se, adulmecând bucăţi diafane de vată pe băţ ȋn care ȋşi ȋngroapă apoi obrajii fragezi. Dunărea cea mânioasă, ale cărei unde umflate de tumultul adunat de-a lungul unei jumătăţi de Europă răzbat ȋn sezonul inundaţiilor de după digurile reticulare din saci de nisip, ameninţând să acapareze strada. Mă uit cu coada ochiului la apele ei ȋntunecate, tulburi. Stinse parcă sunt zilele cele bune ale fericirii noastre.

Nu i-am spus mamei unde merg, parcă o aud: Cată-ţi de treabă, poate iei amendă. Unde te duci? Vrei să aduci virusul ȋn casă?. Şi-mi amintesc cuvintele unui cuvios prelat, vorbitor ȋnlesnit: „Am putea să ne rugăm oricum, ȋnsă Liturghia este ultimul fel ȋn care a vrut Iisus să ne amintim de El”. Cu gândul la asta dar şi cu gheara ȋndoielii scrijelindu-mi platoşa de credincioşie, continui să mă ȋndrept către biserica din parohie. Din nimic, aşa, deodată ȋmi amintesc de M. şi-un sughiţ de plâns mă-neacă. Nu l-am uitat şi cât pe ce să mă năpădească ȋntreg cortegiul dureros de amintiri. Mereu aprinsele răni ale despărţirii, ȋncă necauterizate de trecerea timpului. Iarăşi? mă ceartă o voce din abisul lăuntric al fiinţei mele. De ce te canoneşti atâta? Are dreptate, ȋmi zic, cu amestecate zvâcniri de pioşenie şi patimă. Trec de liceul de marină şi privesc cu teamă vizavi la sediul poliţiei de frontieră. Orice ţine de autorităţi mă face să fiu precaută ca şi cum făptuiesc vreo nelegiuire, de parcă sunt ȋn clandestinitate.

Cum se termină gardul liceului, cotesc spre stânga pe cărarea puţin noroioasă dintre căminele de nefamilişti, acum adăpost pentru familii nevoiaşe şi muncitori sezonieri. Resturi de mâncare, doze de bere goale, un pisic flămând şi murdar, cu ochii urduroşi miaună ascuţit, tânguitor, dintr-un intrând al unuia dintre blocuri. Ca ȋntotdeauna când ajung ȋn punctul acela nedefinit de pe cărare, se aude glasul cântat al dascălului, ca şi cum acolo ar fi o bornă invizibilă de la care ȋncepe teritoriul liturghiei. Clădirea bisericii are un amplasament modest. Puţin ȋnaltă, ȋnconjurată de cenuşiul spălăcit al blocurilor-cămine, pare un pion pe o tabla de şah asaltat de celelalte piese mai viguroase, ȋntr-o partidă cu final aşteptat. O alee asfaltată, confiscată pe o parte de maşinile locatarilor vecini iar pe de alta de containere de gunoi din care se revarsă putorile materiilor putrezite, duce către uşa metalică ȋncadrată mai mereu de aceleaşi cerşetoare ȋnvăluite ȋntr-o solemnă resemnare. 

Mă apropii de biserică, acum nu e nimeni afară, doar câteva lumânări se văd pâlpâind anemic la Vii. Ȋncerc uşa, dar, aşa cum mă aşteptam, e ȋnchisă. Deschid portiţa scârţâitoare spre curtea bisericii şi mă lipesc de uşa care dă spre pangar. „Pentru buna-întocmire a văzduhului, pentru îmbelşugarea roadelor pământului şi pentru vremuri paşnice, Domnului să ne rugăm”, glăsuieşte părintele Gheorghiţă cu vocea lui fermecătoare. Stau cu urechea ciulită şi ascult dulceaţa slujbei cum ȋmi curge ȋncet ȋn suflet. Ȋn vremea asta mintea ȋmi umblă ȋnăuntrul bisericii străbătând locurile atât de cunoscute, zidurile brute vrâstate ȋn romburi mari, ferestrele cu vitralii viu colorate, catapeteasma masivă străjuită de stâlpii bogat ornamentaţi sau candelabrul uşor prăfuit, ancorat cu lanţuri grele de pereţi.

Şi deodată, tresar la auzul unei voci groase, aspre. Aud cuvinte apăsate, mânioase, mustind de dispreţ: Pleac-acasă, fato! Aşa omorâţi oamenii, nu aveţi stare, vreţi să ne ȋmbolnăviţi… Timpul mundan ia locul timpului ceresc şi, uitându-mă buimacă ȋnspre direcţia de unde venea vocea, văd oameni ieşiţi la balcoane privind către mine dezaprobator. Iar eu, un punct mic din geometria unei arene, ȋnconjurată de spectatori ȋnfierbântaţi, dornici de răzbunare. „Fericiţi veţi fi, când vă vor ocarî pe voi şi vă vor prigoni, şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră”, cântă dascălul ca un ecou. Şi atunci, creştinul căldicel din mine se trezeşte, pioşenia mi se ȋnmoaie ca o băşică vremelnică de spumă şi, fără preget, fug. Iuţesc pasul lăsând ȋn urmă vocile cetăţenilor scandalizaţi de lipsa civismului meu. Mă grăbesc să plec ȋncărcată de povara laşităţii fără să ştiu, ca Petru, că o altă lepădare mă pândeşte după colţ. 

Lângă unul dintre căminele de nefamilişti, mă izbeşte un peisaj neaşteptat. Un bărbat, probabil un om al străzii, zace prăbuşit ȋntr-o rână pe pământul moale. Mă apropii şi ochii mei ȋnregistrează automat detalii: hainele vechi, ponosite, faţa nerasă, ochii albaştri, spălăciţi, mâinile zbârcite şi mai ales, un firicel de sânge prelingându-i-se pe tâmpla stângă. Ȋl ȋntreb dacă se poate ridica, ȋmi răspunde cu o voce şoptită că da, dar nu o face. După vorbire ar putea fi beat sau doar neputincios. Ȋnţeleg, fără de zăbavă, că ar trebui să ȋl ajut să se ridice ȋnsă asta ar ȋnsemna atingere, contact. Exact ceea ce ȋn zilele acelea ni se inocula pe toate căile să evităm. M-am gândit imediat la mama, bătrână, aşteptându-mă acasă, să mă ȋntorc „fără virus”. Cu inima ȋnvârtoşată, am şovăit câteva secunde şi ȋn cele din urmă am plecat. Nu am putut fi samarineanul cel milostiv. Am mers mecanic către casă, rătăcind prin vălmăşagul propriilor ȋntrebări. Ȋn uşa blocului, am trecut calmă cu privirea peste cutiile poştale ȋnşiruite pe perete ca nişte păsări grele aliniate metodic pe un fir de telegraf, apoi m-am aflat ȋntr-un colţ al unei nişe de la intrare, ghemuită. Am scos un icnet sec urmat de un geamăt scurt şi apoi am dat drumul unor sughiţuri de plâns sacadate, mai ȋntâi drămuite apoi gâlgâite, lăsând preplinul inimii să se reverse fără oprelişti. După un timp, cu sufletul raşchetat de ȋntâmplările petrecute, am intrat ȋn casă. Fără virus.

Săvârşitu-s-a.