Povestire scrisă de Codruț Baciu, aleasă de Dan Pleșa la Creative Writing Sundays, pe 3 martie 2024, la tema: „gelozie / un text inspirat dintr-o fotografie la alegere de pe site-ul: Martin Parr | The Independent Photographer (independent-photo.com)”. Povestire editată de Dan Pleșa.
Gloria, șefa mea. Ridică privirea când mă vede parcându-mi Chrysler-ul sub fereastra ei. Avem biroul pe strada Paris, la numărul 20. Sunt primul la muncă și ultimul care pleacă. E multă treabă de teren, dar și zile la rând când nu fac decât să analizez date și video. Mă așez la birou, îmi trosnesc degetele și îmi deschid laptopul. Gloria îmi lasă cinci minute, să-mi fac cafeaua, să privesc în gol, să-mi șterg ochelarii. Abia apoi se apropie de mine, îi simt mirosul și-i aud tocurile ca-n filme. E în spatele meu deja. Îmi atinge umerii cu ambele palme și-mi șoptește la ureche, de parcă n-am fi mereu singuri până la răsărit:
— Știi, pentru cineva care e profund nefericit, faci o treabă al dracului de bună.
— Mulțam, Gloria.
Îmi dă un bobârnac peste lobul urechii, erecția e instantă și mă foiesc în scaun.
— As you were, love.
— În regulă, Gloria.
Jobul ăsta este perfect pentru mine. E muncă interesantă, sunt bani buni și, după cum spune și Gloria, sunt al dracului de bun la ce fac. Însă nu greșea nici la partea cu nefericirea. Ultimul caz mă răscolise serios. Până de curând eram cel mai fericit om din lume. Nu cred că poți face ce fac eu dacă ești nefericit. Munca de detectiv-asasin prespune prezență de spirit, alergătură, relații, documentare atentă și sânge rece. Toate astea, la rândul lor, cer o anume stare de spirit vecină cu exaltarea. Trebuie să iubești ca să poți omorî. Trebuie să râzi ca să te poți distribui în rolul Durerii.
M-am întâlnit cu doamna Avram la Capșa. Profiterol pentru mine, o cafea pentru ea. Visase că bărbatu-său o înșeală.
— Aveți și alte motive să-l suspectați?
— Nu, dar a fost un vis foarte puternic.
— E posibil să vă pripiți?
— E posibil să vă apucați de mâine?
— Tariful meu e o mie o sută de euro pe oră.
— De-acord.
— Doar filajul durează cel puțin zece ore.
— De-acord.
— Dacă se adeveresc temerile dumneavoastră, ce doriți să se întâmple apoi?
— Cred că știți foarte bine.
— Pentru asta, tariful pleacă de la optzeci de mii de euro.
— Și unde se oprește?
— La crematoriu, de obicei.
— E ok dacă vă plătesc în franci elvețieni?
— Cash.
— Cash.
— Nu veți cunoaște alte detalii decât cele din presa de a doua zi.
— De-acord.
— E frumoasă Elveția?
— Pe mâine, domnule detectiv!
După șase zile, l-am găsit pe domnul Avram cazat la singurul hotel de cinci stele din Buzău. Părea să fie în delegație cu două fete. „Colege”. Le-am așteptat să coboare după țigări și am urcat până la etajul nouă.
— Trăiască teambuildingul, domnu’ Avram!
Sună banal, dar în fundul gol, orice miliardar e caraghios.
— Ce pula mea faci? a urlat când m-a văzut în ușa apartamentului.
— Ce să fac, la muncă.
— Ce dracu’ vrei de la mine?
— Absolut nimic, cu soția am business.
Am folosit metoda clasică, fără improvizații: tranchilizant + cianură. Recordul meu este de o sută opt secunde, de la „ce pula mea faci” până la „Dumnezeu să-l ierte”.
— Sărut mâinile și la mulți ani!
— Poftim?
— E 1 august.
— Și?
— Ziua Elveției.
— Aha. Ia zi, cum a fost?
— A fost bine.
— E făcută treaba?
— Făcută.
— Bine făcută?
— Ca o ceafă la City Grill-ul ăla din Dorobanți.
M-am întâlnit cu doamna Avram a doua zi la o cafenea din Ghencea. Mi-a trecut prin minte că are hoteluri la Lausanne, dar ne vedem între două amaneturi.
— Aici m-am născut, mi-a explicat ea. Adică nu fix aici, nițel mai încolo, pe Compozitorilor.
— Alte vremuri.
— Nu-s așa bătrână.
— Nu asta am vrut să spun.
— Pot să te întreb ceva?
— Sigur.
— Care au fost ultimele lui cuvinte?
— De obicei nu intru în asemenea detalii. Spre binele clientului.
— Nu-ți face griji pentru mine, domnule detectiv.
— A spus: „Ești prost. Ești atât de prost”.
— Ce crezi că a vrut să spună?
— Nu-mi bat capul.
— Dar tu nu ești prost.
— Îmi place să cred că nu.
Doamna Avram și-a aprins o țigară subțire. O pisică șchioapă trecu pe sub masa noastră. Părea că se cunosc bine.
— Și ce mai era prin Buzău?
— De unde știți că am fost la Buzău?
— Ei, programul soțului meu nu este un mister.
— Nu era un mister.
— Corect.
— Francii, vă rog.
— Da, desigur.
Doamna Avram a scos de sub masă o geantă bej, cu zeci de trefle pe ea. Pisica a tresărit și a șontăcăit juma’ de metru mai încolo, lângă glezna mea. Femeia și-a stins țigara și m-a fixat mijindu-și ochii printre ultimele fâșii de fum.
— Erau frumoase fetele?
— Fetele?
— De la hotel.
— Dar de unde…
— Zi-mi de brunetă. Zi că nu-ți venea s-o iei de mânuță un pic.
Am clipit de două ori și mi-am simțit mâna rece pe mânerul de piele al genții. Era grea, nu aveam nicio îndoială că erau toți banii acolo. Ba chiar că baba îmi pusese și-un mic bonus.
— Tot căcatul ăsta… am apucat să îngân.
— A fost ca să scap de el, bravo!
— Poate aș fi făcut-o și fără tot jocul ăsta stupid, sunt profesionist.
— Poate, dar nu ți-ar mai fi plăcut așa de mult.
— De unde știi?
— O cunosc pe Gloria, iar Gloria te cunoaște pe tine.
Mi-am aprins și eu o țigară și m-am gândit la Gloria. Părul ei galben, nu blond. Ochii ei lacomi, nu frumoși. Tocurile ei ascuțite, nu elegante, care evitau covoarele și căutau pardoseala goală. Femeia din fața mea avea dreptate, nu l-aș fi omorât pe barosanul ăla cu pula mică doar ca s-o îmbogățesc pe ea. Mai bine că nu mi-a spus totul. Oare ce făcea Gloria acum? Mi-am pus ochelarii pe masă, ca să mă frec la ochi. Era cald și prea mult praf.
— Trebuie să plec, i-am spus.
— Desigur.
— N-o să ne mai vedem, cazul e încheiat.
— Ți-am și uitat numele.
— Apropo de nume.
— Așa.
— Cum o cheamă pe pisică?
— De unde să știu eu?
— Arată a Miți. O să-i spun Miți.
— În fine, o cheamă Arrubarena.
— Frumos nume, am răspuns.
— Așa-i?
— Dar cam lung. Cum o alinți?
— De ce trebuie s-o alint cumva?
— O să-i spun Arru.
— Spune-i Ruby, dacă tot…
Pisica mă privește de sub masă, apoi mi se urcă în poală. O mângâi amplu, de la urechile albite de timp până la coada încă stufoasă. Îmi pun ochelarii pe nas și mă ridic, în vreme ce Ruby miaună nemulțumită de deranj.
— Doamna Avram?
— Tu nu mi-ai uitat numele.
— Prețul ăla discutat inițial…
— Așa.
— Tocmai s-a dublat.
— I-auzi!
— Taxă de nesinceritate.
— N-am mai auzit de așa ceva, râse femeia.
— E de la noi din Berceni, i-am întors zâmbetul.
— Dublat, zici…
S-a ridicat de pe scaunul de plastic al cafenelei și a preluat-o pe Ruby. I-a dat un pupic pe bot și a oftat.
— E frumoasă Elveția, domnule detectiv.
— Mă gândeam eu.
— Suma aia discutată inițial…
— Așa.
— Am triplat-o, grijă cu gentuța.
