Povestire scrisă de Lavinica Mitu, aleasă de Lavinia Braniște la Creative Writing Sundays, la tema „un text pornind de la o fotografie de epocă”, pe 24 mai 2020.
Când intra într-o încăpere, lua tot aerul din jur. Îl trăgea cu lăcomie pe nările largi, îl ținea în gât câteva secunde, se înroșea la față și apoi îl înghițea zgomotos. La început cerceta camera. Nu își oprea privirea asupra oamenilor. Nu îi evita. Pur și simplu privea prin ei, peste ei, lângă, de parcă ar fi fost doar el acolo. Ofta. Ofta des și apoi zâmbea ca și cum s-ar fi eliberat de o mare tristețe. Trăgea din nou aer pe nări și repeta de două ori: Bun! Ce și de ce era bun nimeni nu îl întrebase niciodată. Era înalt, mai înalt decât majoritatea bărbaților, și greu. Nu gras, ci greu. La asta te făceau să te gândești brațele lui groase, spatele lat, picioarele ce păreau că intră jumătate în dușumele când călca de-a lungul și de-a latul dormitoarelor, camerelor de zi, bucătăriilor, mansardelor. Un om mare pe care mai degrabă l-ai fi chemat să te ajute să cari bârnele de lemn la ridicarea unui acoperiș.
Mai întâi trebuia să vadă casa. Cerceta cu minuțiozitate fiecare colț, fiecare vază cu flori, fiecare dantelă, picior de scaun, oale, tigăi, rafturile cu cărți, lăzi de lemn cu păpuși și cutii muzicale. Toată treaba asta putea dura câteva ore bune, dar nimeni nu îl deranja, nu îl grăbea, nu îl întrerupea. Apoi se întorcea la oamenii care așteptau fără aer verdictul. Cei cu bani, căci doar ei își permiteau pe cineva ca el, tineri, vârstnici, femei, bărbați, toți țineau capetele ușor aplecate în prezența lui și de vină nu era durerea pierderii venită brusc sau așteptată după luni întregi de boală, ci respiratul acela atât de adânc că amețeai doar așteptând să se liniștească. Pe el îl chemau primul. Înaintea preotului și de cele mai multe ori fără știrea acestuia.
Doctorul refuzase la început. Avea bani să îl plătească, nu îi era teamă de preoți și dacă ar fi fost după el nici măcar nu ar fi organizat o înmormântare. Trupurile nu erau făcute pentru a fi băgate în pământ. Așa gândea. Doar că Maria îi spusese: „nu mi-l vei lua din brațe decât după ce vei face cum am cerut”. După o zi și o noapte în care nu a ieșit din cameră, după ce au încercat gemenii să o ia în grădină și au implorat-o cu lacrimi să se joace cu ei, după ce hainele au început să prindă ușor miros rânced de transpirație, doctorul a trimis după fotograf.
Maria nu a ținut capul ușor aplecat așa cum făceau toți cei intimidați de bărbatul care le lua aerul, l-a fixat cu privirea ei goală, cu ochii mai mult albi decât albaștri și i-a spus: „Copilul și gemenii. Atât.”
Doctorul ar fi vrut să îi spună străinului că ea nu a țipat, nu a urlat, nu și-a smuls părul din cap, nu a plâns așa cum a văzut el de atâtea ori femei plângând. L-ar fi întrebat pe el care fusese în atâtea case dacă o poate face cumva să plângă, dacă așa se va vindeca. I-ar fi spus că el este doctor, că a văzut moartea de atâtea ori încât o cunoștea mai bine decât pe sine, că nu apucase încă să cunoască copilul acela din brațele Mariei și nu este ușor să plângi pe cineva pe care nu l-ai cunoscut. Dar ea părea că îl cunoaște și cu cât îl ținea mai mult lipit de ea, chiar și așa tăcut, parcă cu atât creșteau împreună.
L-au lăsat să vadă casa. Deși copilul nu ieșise din cameră niciodată. Nimic din celelalte camere nu îi aparținuse, nu putea spune nimic despre el. Chiar și așa, fotograful a petrecut mai bine de patru ore la demisol în spălătorie unde a mângâiat sacii cu sare, gândindu-se că nu a văzut niciodată atâta sare, la parter, la etajul unu în bibliotecă, pe rafturi a atins cotoare imprimate cu titluri într-o limbă străină, în cele două băi fără ferestre, în bucătăria prea mică pentru o casă așa mare, în grădină, i-ar fi plăcut să facă fotografia aici, dar era prea multă lumină, la etajul doi în cele două dormitoare: al lor și al gemenilor, în mansarda transformată de doctor în uscătorie când au închiriat vila. A privit minute în șir umerașele de lemn așezate pe sârme ondulate. A atins unul și s-au mișcat toate, o armată de soldați fără cap și trupuri. Și-a imaginat sacii de sare așezați în picioare, pe fiecare câte un umeraș și i-au venit în minte toate casele unde a fost chemat pentru oameni bătrâni și cât de greu îi era să îi așeze pe scaune, casele în care ceasul de buzunar din fotografie trebuia să arate ora la care s-a născut cel plecat și casele în care trebuia să arate ora la care nu a mai fost. I-ar fi plăcut să fotografieze sacii aceia. Poate chiar o să îl întrebe pe doctor dacă ar avea ceva împotrivă.
S-a întors apoi în dormitorul unde Maria aștepta pe scaun în aceeași poziție în care o lăsase. Brațul pe care se sprijinea capul copilului nu mai era acum încordat, se lăsase moale ușor în jos.
— În bibliotecă, i-a spus, și Maria a auzit cum bărbatul trage aer pe nas ca și cum cineva îi acoperise fața întreagă cu o palmă uriașă și apoi îl lăsase să respire lângă o fereastră deschisă.
Dintr-un colț al camerei, doctorul a privit doar, a tăcut și a fumat. Gemenii alergau într-o vânătoare închipuită de vrăbii. Băiatului îi ieșise cămașa din pantaloni, părul blond ce avusese cărare pe mijloc sfida acum orice idee de ordine, iar dantelele din rochița fetei își pierduseră forma și arătau ca un ghem încâlcit pe două picioare grăsune și pline de urme de la ciucurii covorului.
L-a auzit pe fotograf propunându-i Mariei să îl așeze în coșul lui și gemenii să stea lângă el de o parte și cealaltă. A refuzat, spunându-i și lui că nu îl va lăsa din brațe până nu se va termina. Și pentru ea se termina când doctorul va avea acea bucată de hârtie unde o să îl vadă ori de câte ori va dori, chiar și atunci când nu va vrea asta. Odată ce îl va scoate din scutecul alb de bumbac spălat cu sare, din pătura croșetată cu pătrate încadrate de margarete, pentru Maria va fi pierdut pentru totdeauna. Fotograful nu avea cum să înțeleagă asta. El nu știa și poate nici nu l-ar fi interesat povestea lor. Pentru el, toți morții erau oameni, toți oamenii erau morți. Era intrigat desigur de faptul că doctorul păstra distanța, că abia intervenea să îi potolească pe gemeni, că stătea acolo rezemat de tocul ușii și aștepta. Își privea soția ca și cum ar vedea-o pentru prima dată și își freca palmele din când în când de pantaloni, le privea de parcă citea o carte în ele, apoi ochii i se duceau din nou către femeia blondă care stătea dreaptă, cuminte și asculta atentă indicațiile fotografului. Nu, ea nu trebuia să apară pe hârtie. Ascunde-ți-mă cumva, i-a spus. Să nu mă văd. Oricum nu se văzuse niciodată.
Gemenii dădeau semne de oboseală, începuseră să se certe, Maria era deja de două ore pe scaun, brațul nu-i obosise. Cum putea să îi obosească de la ceva atât de ușor. Fotograful nu s-a putut abține să nu se gândească la trăsăturile ei. Și-a spus că este o femeie frumoasă. A remarcat bănuțul de aur prins în coc în spatele urechii drepte și i s-a părut nelalocul lui pentru ea, soție de domn cu carte. Doctorul fuma și nu scosese nici un cuvânt de când veniseră în bibliotecă.
Bărbia sus, spatele drept, ridicați-l puțin să se vadă fața. Fetița în dreapta. Băiatul în stânga. Mai în stânga. Pune mâna aici. Îndoaie cotul. Nu așa mult. Apropie genunchii. Încă puțin. Nu ridica fustița. Așa. Lasă volanele jos. Da, poți ține și păpușa. Nu, nu trebuie să pui mâna pe el. Îl ține doar mama.
După fiecare indicație se dădea câțiva pași în spate, se încrunta, se relaxa, ofta, repeta un „bun!” printre buzele strânse, se auzea așa, ca un șuierat, ca vântul iarna, se apropia să îi așeze mai bine, să le arate cum.
— Pătura, vă rog!
Doctorul se uita în palme.
— Pătura, vă rog! insistă fotograful cu mâna întinsă.
Și doctorul ridică de pe canapea pătura gri cu care fotograful îi acoperi soția din creștetul capului până la talie. Cu mâinile ascunse de materialul aspru, Maria ținea copilul căruia fotograful îi ridicase puțin brațele, o poziție în care părea că vrea să prindă un fulg de zăpadă sau un zmeu scăpat din sfoară. Privind-o cum stătea așa dreaptă, o umbră, fără forme clare, fără chip, mai oarbă decât fusese vreodată, se gândi dacă totuși pătura nu e prea aspră pentru pielea ei. Dacă nu îi rănește brațele, dacă totuși nu o dor mâinile ținând de atâtea ore corpul acela mic lipit de ea. Se gândi că poate acum, acoperită, va plânge. Nu ar vedea-o nici el, nici gemenii. Dar nu o auzea suspinând. Respira doar. Ritmic, puțin greoi și în continuare dreaptă.
Își aprinse o țigară. Fotograful se așezase în spatele trepiedului. Părea mulțumit. Gemenii stăteau nemișcați și era uimitor că se liniștiseră dintr-odată. Copilul părea că doarme, pentru o secundă a crezut că zâmbește chiar, Maria tăcea sub pătură și abia atunci și-a dat seama că în casa lor murise cineva.
