Povestire de Sorana Chiru, aleasă de Bogdan-Alexandru Stănescu la Creative Writing Sundays pe 24 aprilie 2016, la tema: „O povestire în care un eveniment unic să fie reflectat de două sau trei personaje diferite. Tehnica oglinzilor paralele.”
Draga mea Carla,
Îți trimit fotografia. Singura mea fotografie și prima noastră întâlnire, deși nu știu dacă tu îți mai aduci aminte de ea, pentru că în direcția mea nu ai schițat decât un zâmbet atunci. Uneori mă gândesc că dacă n-aș fi făcut poza asta, poate că nu s-ar fi întâmplat nimic. Faptul acesta că firma m-a trimis în circuit așa de repede după nunta noastră mi-a dat curaj să fac ce vreau să fac de multă vreme. Să îți spun că îți cunosc durerea mai bine decât crezi.
Lasă foile pe pat și își face de lucru prin casă.
El stă în cadă și citește un ziar. Carla intră, își ia penseta și iese fără să închidă ușă. El deschide gura să strige după ea, dar renunță și se întoarce la citit, încercând să ignore aerul rece care intră în baie. După câteva momente se ridică și închide ușa. Se întinde la loc în cadă, dar nu mai citește. Închide ochii. Când îi deschide, privește cum din țeava ruginită de deasupra chiuvetei picură, la intervale egale, câte un strop de apă. Aplicea din tavan avea cândva trei becuri. Dintre acestea doar unul mai arde acum. Își amintește că în primăvară, când se întorseseră lăstunii în cuibul din balcon, găsise pe jos un pui mort. Se așteptase să simtă mai multă greutate în mătură când îl adunase.
Ea se întoarce în dormitor și reia lectura scrisorii.
Acum rămânem noi și fotografia. Din toate posibilele existențe din ea, suntem tu și cu mine, fără de folos unul altuia sau nouă înșine, de o parte și de alta a vizorului, tu fluturând mâna în gol, pentru că nu mai e nimeni de cealaltă parte a străzii, eu incapabil să mai văd altceva în jur, în afară de imaginea prinsă în fereastra mică. Am găsit poza ascunsă într-o carte, așa cum îmi aminteam. De pe banca pe care stăteam am surprins în această singură imagine viața noastră care urma sa fie. Eram curios să văd lumea, oamenii, obiectele, totul prin vizor. Nu îmi plăcea că privirea îmi era distrasă de ce se întâmpla pe lângă lucrurile asupra cărora voiam să mă concentrez, așa că vizorul aparatului devenise ochiul cu care surprindeam esența. Mă uitam la tot și toate prin vizor, fără să declanșez însă, în așteptarea vacanței la mare, unde-mi pusesem eu în minte că urma să fac prima mea fotografie.
Carla stă cu foile în mână. Le-a citit deja de mai multe ori, știe pe de rost ce e în ele. Pentru ea, scrisoarea, jurnalul, prezența lui acolo nu înseamnă nimic. Fără să-si dea seama, lucrurile au încetat să mai aibă importanță pentru ea din vara aceea. Din tot ce crezuse ea vreodată că ar conta, a rămas doar viața, lipsită de semnificație, de bucurie, de durere suplimentară. Pe lângă întâmplările de atunci, prezentul este o umbră, un fir lipsit de consistență, cu care nu ar putea, nici să încerce, să mai lege ceva laolaltă.
O vreme am crezut că poza asta am făcut-o din greșeală. Că am declanșat fără să vreau, că degetul a apăsat fără ca mintea să-i fi dat comanda. Dar nu, acum nu mai cred așa. Acum cred că toate se leagă: întâlnirea noastră din fața blocului, tu care te străduiai să-l chemi pe Teo în casă, el care nu te lua în seamă, eu care nu știam prea bine să umblu cu aparatul abia primit în dar.
Carla pune foile înapoi în plic și deschide caietul.
Când l-am întâlnit, mă aștepta în fața casei cu o plasă de pânză în mâna stângă. Am dat mâna stânjeniți, am intrat în curte și apoi în camera lui. El a scos o pâine și un pachet de țigări din sacoșă și le-a pus pe masa acoperită cu o pânză strâmbă, pe care era o vază masivă din sticlă verde, cu trei crini din plastic, dintre care unul avea lujerul rupt, i se vedea sârma care susținea floarea. M-a invitat să mă așez pe patul cu așternut mototolit, în dezordine, fără să fie deranjat de acest lucru.
În ziua aceea am încetinit în giratoriu, mi-a spus după ce și-a aprins o țigară, și am intrat în oraș, cu ochii la castanii de la marginea șoselei. Galbeni și strălucitori în soarele de la ora 12, nici n-ai fi zis că e aproape noiembrie. Mașina din față învolbura frunzele căzute în timpul zilei, din casetofon se auzea un jazz ușor. În fața primelor blocuri de la marginea orașului, un băiat brunet, înalt, cu o creastă blondă, făcea jonglerii cu o minge galbenă, lovind-o pe rând cu câte un genunchi. Nu știu când a ajuns în stradă. Eram amețit de muzica și de soare și obosit de drum.
