Povestire scrisă de Alexandru Savu, apreciată de Maria Manolescu la concursul trimestrial de povestiri – „Mi-a adus aminte de povestirile SF ale lui Vonnegut. Are un final foarte frumos – ar merita rescrisă mai nuanțat și mai bogat, la înălțimea finalului pe care-l are.”
Pereții se strângeau. Literalmente. Mie nu-mi plac spațiile închise. Deloc. Acum eram în mijlocul lor și în loc să bocesc sau să strig, am închis ochii și mi-am forțat mintea să facă pereții să dispară. Și au dispărut, în bucăți mici.
Domnul în halat alb își flutura vocea prin încăpere la difuzorul din colțul drept, de sus.
„BravoKaddieMoon, ai reușit să-ți canalizezi gândurile mult mai repede de data asta. Ia o pauză, reluăm exercițiul în câteva minute”
„Câteva minute”… de parcă nu știam că pleacă la țigară. Crede că-l aud doar în difuzor, dar mintea lui e o carte deschisă, tremură de fiecare dată la vederea forței mele. Asta îi amplifică comportamentul anxios. „Pe tine nu te ajută pastilele, doctore?” voiam să-l întreb, „Du-te și fumează, eu aștept printre resturile de pereți, până fac blindații curățenie, până instalează alți pereți, până mă lasă din nou singur, blocat, aici în Spitalul „Ludwig”, unde nu cântă nici Beethoven, nici frații William și Theobold. În schimb îmi bubuia timpanul, ca o bătaie continuă de tambur. Știam că dacă nu scap mai repede de-aici, bătaia se accelerează, iar urechile, ochii și creierul au să-mi explodeze ca un balon.
L-am simțit pe bastardul în halat alb când a venit înapoi de la fumat. Știam că e în camera alăturată celei experimentale, unde mă aflam eu. Mă simțeam ca un animal în cușcă, o mașină de ucis… dar nu știam încă ce. Ceea ce știam sigur era că dacă mă concentram destul pe peretele din stânga mea îl puteam împinge în peretele ăla fals din rigips ce mă despărțea pe mine de ei. De slinosul anxios în alb și de gorilele lui militare. Ce m-ar fi oprit? De ce n-aș fi făcut-o? Ani de zile m-au torturat, au abuzat de corpul și de mintea mea. Astăzi ar fi fost momentul oportun, în prima zi a solstițiului de iarnă, ziua Capricornului, și ziua împlinirii a 18 cicluri de viață, și ultima pentru mine, aici, în Spital.
„Ești gata KaddieMoon?” întrebă vocea halatului alb.
Am dat din cap că da. Și un alt exercițiu începea. De data asta eram mai concentrat, pereții nu se vor mai strânge niciodată pentru mine.
Doamna în eșarfă albastră, blondă cu ochii mari, verzui îmi punea lesa metalică la cap, și îmi împingea, gentil, bărbia în jos să-mi dea siropul de tuse cu pastilele. Astea mă amorțesc bine, văd în ceață, iar gândurile își iau zborul spre alte orizonturi de care nici eu nu știu. Sunt inutil în starea asta. Și doar când vine vremea exercițiilor încep să-mi revină înapoi în jurul frunții. Acolo se adună cel mai bine gândurile. Doamna cu eșarfă albastră îmi închide maxilarul cu grijă, și îmi aruncă un zâmbet aproape strengăresc.
„Ești un băiat bun, KaddieMoon. Ai înghițit tot?”
Am dat din cap că da. Ceea ce frumoasa și hipnotizanta doamnă nu știa era că mi-am spart penultima măsea pe dreapta la unul dintre antrenamente, iar pastila o blocasem acum între măsele.
M-am trezit în celula mea, sau camera de odihnă, cum o numeau doctorii, legat la mâini și picioare de niște lanțuri fixe pe unde curgea curent electric. Așa că cea mai mică neatenție și eram prăjit. „Haha, KaddieMoon, nici nu încerca să te dezlegi cu mintea ta ascuțită, o secundă de zgâlțâială și ești prăjit. Ca zombie-ul de mă-ta și piratul de tact’tu.” Amenințarea clasică, o aud de ani de zile. De zece ani, dacă stau bine să mă gândesc, de când n-am văzut-o pe mama „zombie” și pe tatăl „pirat”, Florence și EvanMoon. Erau așa sparți pe coca și metamfetamină când au decis, abia după naștere, să-mi dea numele Kaddie. Nume de fată… căcat! Bunicul Jack, sau Papa Jack, îmi povestea de evrei și intenționat îmi zicea KadMon… cică era primul principiu al manifestării grosiere… numit și Adam Kadmon… uite, Adam, ce nume bun de băiat… Dar pentru că mama credea că voi fi fată, dopată fiind, și taică-meu era mort pe coridorul maternității, au fost de-acord cu numele de Kaddie.
Ai mei descoperiseră abia peste doi ani că eram special la cap. Scăpam tot timpul din leagănul meu. Deschideam cârligul mic de la peretele lateral al leagănului. Tata Evan s-a lăsat de băut o săptămână după ce-a aflat vestea. Mama Florence era lucidă și atentă cu mine, dar se vedea că erau amândoi depășiți de situație. Ziua nașterii mele era sărbătorită cu pizza și cu o prăjitură imensă pe care erau plantate lumânări din alea subțiri și gălbenoase luate de la biserică. Stăteam tot timpul cu spatele la ele, să-i văd pe ai mei, pe bunicul Jack și pe câteva rude care mai veneau la onomastică. Suflam întotdeauna cu mintea. Nici nu trebuia să respir, darămite să suflu. Când sunt mici, mulți dau chix la asta. Eu nu. Eu le stingeam pe toate din prima. Și la 5 ani mi-au adus 50 de lumânări, cică le-au cumpărat. Știam că le furaseră din Casa Domnului. Devenisem un truc ieftin, un clovn și un magician pentru ei. Iar rudele și prietenii se strângeau în fiecare an să vadă atracţia.
Făceam baloanele să ia forma unor nume, precum Ady, Florence, Jack, Billy, Susan, Evan… apa din piscina gonflabilă făcea vârtejuri și valuri ca la un mini-tsunami, iar de fiecare dată purtam pe cap o caschetă din folie de aluminiu cu sârme băgate ca antene. Prindeam toate canalele TV, toate meciurile pentru tata, toate filmele bune pentru bunicu’ Jack, și toate emisiunile concurs pentru mama. Dar la sfârșitul fiecarei onomastici eram epuizat, îmi curgea tare sânge din nas, iar corpul mi-era legumă. Bătrânul Jack mă îmbrăca în pijamaua fadă și mă așeza ușor în pat. Părinții mei erau pe podeaua din sufragerie, acoperiți de sticle și confetti. Jack îmi murmura la ureche ceva trist înainte de culcare, și răsunau în mintea mea cuvintele: „La mulți ani, puștiule!”.
La 9 ani situația devenea de necontrolat, iar eu începeam să nu mai particip la distracția alor mei. Așa că la cea de-a zecea aniversare, prăjitura și trucurile se terminaseră simultan cu venirea în pragul ușii noastre e unui domn în halat alb, care mirosea a tutun ieftin. Le spusese alor mei că dețin o tabără de educare a copiilor speciali ca mine. „Mintea trebuie educată de alte minți educate, doamnă și domnule Moon”. Le oferise zece mii de dolari pentru predarea mea către Spitalul „Ludwig”. Acceptaseră fără o clipă de ezitare, numai Jack se împotrivise, dar Evan, piratul, îi trosnise o sticlă peste cap și mama îl cărase sus în camera mea să-l bandajeze. Mi-am întins brațele să-l ajung pe Papa Jack, gorilele doctorului ținându-mă strâns de corpul fragil și punându-mi lesa pe cap. Asta nu înainte să fac toate lucrurile din casă – sticlele, canapelele, mesele, perdelele, cărțile, seringile, bibelourile, covoarele – să formeze un uragan interior în casă. Toate picaseră, iar mă aflam deja în mașina blindată a institutului. Tatăl meu a ieșit afară în fugă, strigând din toți rărunchii: „Nu aduci nimic bun vieții noastre, scârnavie, ne vei plăti toate lucrurile din casă!”. Și singurul gând pe care-l aveam, în timpul în care îmi tremurau mâinile și picioarele de frică, era vocea blândă și melodioasă a lui Papa Jack: „La mulți ani, puștiule!”
În fine, bat câmpii acuma, deși gândurile mi se adunau în mijlocul frunții ca un roi de albine la stup. Eram atent și hotărât. Am scuipat pastila dintre măsele și am strivit-o sub piciorul meu drept. Să n-o las la vedere. Am închis ochii. Vedeam cum lanțurile se rup, iar cătușele se deschid. Și așa a și fost. Încuietoarea groasă a sărit în sus, iar ușa celulei s-a izbit de perete. Urmam coridorul îngust și lung. Pfuai! Ce miros de creier prăjit și formol împuțit. Uram până și faianța în carouri albe cu vernil spălăcit. Arăta ca la nebuni. Am dezlipit cu mintea trei bucăți de faianță, mă gândeam în caz că vin gorilele militare și încearcă să mă hăcuiască… slabe șanse, aia era faianță antică, și o bucata de piramidă era mai ușoară, sau așa credeam. Am apăsat butonul de la lift și am așteptat ascultând. Nimic pe etajul meu. Când s-a deschis liftul, au început să zboare la foc rapid gloanțele, dar mintea mea le-a oprit la secundă, apoi le-am trimis la fel de rapid în căpățânile lor seci. Am apăsat pe S, de la Subsol. Știam că acolo e ieșirea înspre curtea din spate a clădirii, e o grădină drăguță de legume, pentru cei care făceau terapie sau pentru cei care se recuperau în vreun fel.
Beciul era gol. Ciudat. Se pare c-am rămas mai puțini de cât mă așteptam. Vedeam cum urmele de zgârieturi și petele uscate de pe podea și pereți îmi spuneau că aici s-a dat o luptă la un moment dat. Înțeleg de ce slinosului în halat începuse să i se facă și mai frică de mine. Mirosea a rahat aici, dar mai bine decât creier prăjit sau formol.
Coridorul subsolului se termina brusc, cu o gaură în perete. Aveam grijă să nu-mi pice molozul în cap, și intrasem într-o hală imensă. Avea zeci de cadavre agățate de cârlige și geamurile erau parțial sparte. Un set de scări de la capătul încăperii ducea undeva, probabil la altă zonă de teste. Pe ea scria: „Intrarea Permisă Personalului Gradul 3”. Militarii, doctorii și șefii lor toți erau peste gradu’ ăsta, știam, că mai văzusem oameni de serviciu, asistente sau cine stie ce electricieni sau din ăstia care mai lucrau la centrală și ei nu aveau voie în zonele de gradul 3. Mă oprisem deasupra unui corp de băiat, verde la față. Avea ochii umflați, sângele uscat pe față, urechile și nasul la fel de inflamate. Îl recunoașteam. Jimmy Balondemu, fiul avocatului din Uganda… și lângă acesta era săraca Mellissa Doubtful, fiica unui magnat de petrol din Texas. Amândoi puteau schimba vremea și erau meteosensibili. Uite-l și pe Cèsar Grandpris, puștiul bun la chimie ce topea metalul și cam orice voiai tu din arsura de la mâini. Erau mulți aici. Și mă oprisem pentru un moment. Prea multă moarte inutilă. Voiam să țin un moment pentru ei, dar știam că nu am timp. Trebuia să existe o ieșire, dar în locul unei uși duble era o bucată de perete alb, iar grădina era chiar după el. Mintea mea era obosită, picături de sânge îmi curgeau pe gât, probabil din urechi. Așa că am hotărât să urc pe unulă din geamurile sparte. Cocoțat pe geam, am tras o ultimă privire la camarazii mei și pentru o secundă auzeam un cor care cânta un monoton și anost: „La muuuulți aaaaani!”. Mi s-a părut. Devenea sinistru.
Cum am ieșit pe partea cu lumină, a trebuit să stau un minut să mi se adapteze ochii la cea mai frumoasă lumină posibila: cea naturală, de la Tatăl Soare, însuși Ra. Erau vreo patru metri în jos, așă că m-am agățat de o țeavă de scurgere și deși mi-erau înfundate urechile și îmi bubuia capul, reușisem să ajung pe pământ. Lumina îmi mângâia obrajii, așă că restul nu mai conta. Era singurul lucru de care mi-era dor. Căldura și lumina Soarelui. Am ajuns jos în grădina de legume, cu privirea încețoșată și cu o durere masivă de cap. Dar trecuse repede, nici capul nu-l mai simțeam deloc. Știam că nu mai aveam mult, așa că m-am așezat în fund și aveam un singur gând: „La mulți ani, puștiule…” . N-aveam lumânări de stins, așa că ultima suflare mi-am dat-o soarelui. Apoi beznă. Și liniște.
