FLORIN PIERSIC JR DESPRE „FICȚIUNI REALE”

Interviu realizat de Simina Diaconu.

În caz că nu ți-a dat altcineva temă de vacanță, îți dăm noi. Trimite-i lui Florin Piersic Jr o povestire între 3000 și 10000 de semne cu spații, care să dea cititorului senzația că e vorba de întâmplări trăite de tine. Florin va alege povestirile și le va publica la editura Humanitas în volumul colectiv Ficțiuni Reale. Există un grup în care poți intra să afli mai multe și un interviu, sperăm, lămuritor.

1. De ce un proiect colectiv și nu un volum semnat de Florin Piersic Jr? 

Scriu puțin în ultima vreme. Dar îmi place să citesc, mai ales povestiri scurte. Prejudecata generală sună cam așa: „De ce să scrie un om care nu e scriitor, un amator?” Majoritatea oamenilor au impresia că trebuie să facă doar ce au învățat în școală sau facultate, doar lucrul ăla care stă scris pe diploma lor. Acum vreo 15 ani mi-a trecut prin cap să fac regie, dar m-am gândit că n-am cum, pentru că n-o să mai pierd patru ani din viață făcând o a doua facultate. Abia mai târziu mi-am dat seama că greșeam. Am regizat două spectacole în underground, iar la al treilea mi-am regizat propriul show. Apoi au început să apară oameni care au vrut să lucreze cu mine, ca regizor. Cred că orice lucru bun pleacă de la un exercițiu pregătitor. În cazul Ficțiunilor Reale, confirmarea a venit deja de la câțiva oameni. Există vreo cinci povestiri care m-au tulburat încă de la prima lectură. Încep să cred că proiectul a fost o idee bună, fie numai și pentru faptul că am schimbat câteva vorbe cu acești oameni.

2.      Ce mesaj vrei să transmiți prin publicarea acestei cărți?

„Citiți cărți, sunt încă niște accesorii foarte la modă.” Glumesc. Nu știu. Niciodată nu știu să răspund la întrebarea asta cu mesajul.

3.      De ce ai vrut să fii tu editorul textelor, când ți-ai dat seama că îți place să faci asta?

Consider asta un privilegiu. E adevărat că am primit și texte chiar greu de citit, unele groaznice, există oameni cărora nu le-am răspuns (comunicarea n-ar fi fost folositoare pentru nici una dintre părți), așa că mi-am luat (și o să-mi mai iau) multe înjurături. Dar rămâne un privilegiu. Acela de a-i descoperi pe oamenii de care vorbeam mai devreme.

4.      De ce ficțiuni plauzibile și nu ficțiuni de orice fel?

N-am spus că trebuie să fie „plauzibile”. Am folosit cuvântul ăsta? Nu-mi amintesc. Trebuie doar să fie povestite la persoana întâi. (Aici am întâlnit destui oameni, unii chiar cu talent, care n-au vrut să respecte această regulă, fapt pentru care n-au putut rămâne în proiect.) Poate că „plauzibil” s-ar putea traduce prin: „Orice mi-ai povesti, eu te cred pe cuvânt”. Poți să intri și în zona fantasticului, important e să te cred, să cred că ție ți s-a întâmplat cu adevărat ce spui acolo. Adică nu dau foaia ca să ajung la următoarea povestire, o citesc pe-a ta până la sfârșit, apoi iau semnul de carte, închid volumul și-l las deoparte o zi sau două. Ca să mai rumeg senzațiile pe care le-ai trezit tu în mine. Cam asta îmi doresc.

5.      Care sunt criteriile care te fac să accepți/refuzi un text?

Respectarea regulilor în construcția unei povestiri, elementul imprevizibil, prospețimea stilului, simplitatea cu care curge un gând. Evident, au rămas în proiect și povești care n-or să te dea pe spate, dar care sunt scrise onest.

6.      În descrierea proiectului spui că îți dorești scrieri „wow”, nu banalități. Ce anume face o povestire să fie astfel, care sunt elementele care te pun pe gânduri sau te fac să o consideri demnă de publicat?

Există o regulă care spune că o povestire trebuie să aibă între 3000 și 10.000 de caractere, cu tot cu spații. Până acum, cele mai bune sunt cele care depășesc cu puțin 3000 de caractere. O povestire trebuie să fie scurtă, nu lungă. Marja care acceptă ca ea să se întindă până la 10.000 de caractere e mult prea generoasă, abia acum realizez acest lucru. „Keep it short” nu e doar o regulă de marketing, se aplică în multe situații. Iar asta e una din ele. În ultima vreme, am citit câteva cărți de flash fiction care m-au făcut să cred că o povestire foarte scurtă poate să fie mai puternică decât zece romane lungi și insipide. (Nu mai vorbim de faptul că zece romane insipide îți mănâncă zile-ntregi din viață.) Surpriza cea mai neplăcută a venit din partea unor oameni care au tras de o poveste până la 30.000-35.000 de caractere, fără să spună nimic. Iar regretul e că mulți dintre ei nu aveau nici o greșeală de ortografie și demonstrau un talent real la scris. Dar n-am să am răbdare să citesc arabescuri inutile de cuvinte care, în final, se dovedesc a fi doar formă fără fond. O povestire care depășește cu puțin cele 3000 de caractere obligatorii și reușește să mă facă să uit orice altceva pentru 4-5 minute va fi foarte apreciată.

7.      Ce dimensiune (număr de pagini, estimativ) ai vrea să aibă viitoarea carte încare vor fi publicate povestirile?

Nu m-am gândit la asta. Știu doar că volumul de Ficțiuni Reale nu va fi o broșurică numai bună de uitat pe o bancă din gară. Am niște probleme personale cu felul în care trebuie să arate o carte ca să mă cheme la ea s-o răsfoiesc. Există fonturi pe care le detest, am refuzat să citesc cărți valoroase doar pentru că erau tipărite în condiții idioate. Da, e un fel de țăcăneală personală, n-am ce să-i fac, s-a agravat în timp. Dar dacă tot ofer unei edituri un material pe care îl consider interesant, măcar să am un cuvânt de spus în ceea ce privește coperta, hârtia, tipul fontului și dimensiunea lui corectă, toate detaliile legate de paginare și publicare.

8.      În ce tiraj ai vrea să apară?

Cam a suta parte din ziarul „Can-can”. Cred. Poate a mia parte. Nu știu exact, nu-s la curent cu tirajele de hârtie igienică cu un singur strat.

9.      Cine va susține costurile de publicare și cine va încasa banii din vânzarea ei?

Editura. Tocmai de-asta va fi nevoie ca oamenii care trimit un text să fie de acord să cedeze drepturile de autor, în cazul că sunt selectați. Deja, editura va face un efort ca să întocmească cele aproximativ o sută de contracte cu autorii. Ar presupune prea multă birocrație dacă ar trebui să-i și plătească. (Oricum, în cazul ăsta cred că nici o editură n-ar susține proiectul.) Și cred că, dacă eu fac munca de corectură, editare și-așa mai departe doar de plăcere, un om care scrie o singură povestire și o atașează unui mail n-o să aibă pretenția să fie plătit.

10.  Îți dorești mai degrabă autori debutanți decât autori cu experiență, cunoscuți?

Da. Oricum, cei cunoscuți n-or să se-nghesuie. Până acum nu s-a-ntâmplat. Eu mizez pe cei care publică prima oară. (Nu mă refer la bloguri, ci la hârtia tipărită.)

11.  Povestirile trebuie să fie originale sau accepți și texte deja publicate (online, offline)?

Nu pot să accept texte deja publicate în alt spațiu public, fie el și virtual. Offline? Nu înțeleg cum ar putea cineva să publice ceva offline.

12.  Din ce ai citit până acum (textele primite), ce observații ai, e ceva ce te-a surprins, ai observat anumite înclinații ale autorilor?

Capcana în care cade majoritatea celor care scriu este că vor să arate că sunt SCRIITORI. Nu știu de ce. Deci, ca să fiu mai explicit: nu vor să POVESTEASCĂ ceva, ci să arate că sunt SCRIITORI.

13.  Cum îți imaginezi viitorul cititor al cărții?

Român. Sau româncă. (Nu știu dacă volumul ăsta va avea norocul să fie tradus în altă limbă.)

14.  Când estimezi că va fi publicată?

Sper să fie în februarie. Există priorități pe lista de apariții a unei edituri. Și nu poate nimeni să sară peste rând. Dar n-am de unde să știu. Deocamdată vreau să strâng toate poveștile.

15.  Care e ultima zi în care doritorii îți pot trimite povestiri, la ce adresă de mail?

Termenul-limită este 31 decembrie 2012, ora 23.58. La adresa piersicjr@gmail.com

Ca să începem cu bine anul nou.

***

Update: Proiectul are acum și pagină de Facebook.