Povestire scrisă de Lavinica Mitu, aleasă de Diana Geacăr la Creative Writing Sundays, pe 8 noiembrie 2020, la tema „Scrie o povestire (sau, și mai bine, rescrie una pe care ai scris-o deja) folosind un cadru diferit, neconvențional, într-un stil caracteristic acestuia (cu fraze scurte, clare, cu instrucțiuni, explicații etc.) – poate o rețetă culinară, poate o lecție de tenis, poate un antrenament la sală.”.
Ouă (multe)
Am șase ani și mănânc ciorbă cu nisip. Mama îmi spune să amestec bine zeama în castron să nu vadă nici un fir de coajă de ou când termin. Îi spun că nu îmi place și ea îmi spune: „Mănâncă!” Și nu îndrăznesc să îi zic că nici măcar nu mi-e foame. Copiii nu mănâncă atunci când le e foame, doar atunci când le spun oamenii mari să se așeze la masă. Și oamenii mari nu stau la masă. Nu știu unde se duc, cine le spune lor când trebuie să mănânce, oricum mama nu are loc cu noi în bucătărie, masa e lipită de perete pe lung și de frigider într-un capăt și sub ea doar două scaune.
Am opt ani și tata e plecat de sâmbătă să cumpere ouă și pâine. Azi e luni pentru că mă duc la școală. Am mâncat dimineață margarină pe pâine cu gem de caise și am băut ceai de măceșe. Săptămâna asta nu cred că ne face mami ouă ochiuri, le-a spart pe toate, a aruncat cu ele în ușa de la sufragerie când s-a întors tata și nu m-a lăsat să o ajut să șteargă pe jos, am stat cuminte la mine în cameră cu palmele lipite bine bine de urechi.
Morcovi (1 kilogram)
Cartofi (2 kilograme)
Facem salată de boeuf doar de ziua mea și de Revelion. E scumpă, așa zice mama. Dar cartofi și morcovi avem mereu în casă. Poate costă mult mazărea, însă de-asta pune puțină, o jumătate de borcan. Sau uleiul, că noi mai mult folosim untura de la țară din garniță chiar dacă nici mie, nici soră-mii nu ne place, mai ales dacă mâncăm cartofii prăjiti reci pentru că nu ne terminăm temele la timp. Oricum, e frumos la noi în casă când facem salată. Primim fiecare un platou lunguieț, plin cu vârf, îl aranjăm cu o lingură înmuiată în apă, arată ca mormintele din cimitir, dar facem pe el flori din gogoșari murați și mama ne dă câte o punguță cu maioneză, rupem un colț puțin de tot cu dinții și facem valuri ondulate așa ca la Olt la ștrand. Când o să mă fac mare o să am bani mulți și o să mănânc salată de boeuf în fiecare zi.
Ceapă (2 kilograme)
— Plânge?
— Nu știu. N-am curaj să mă duc la bucătărie.
— Fă-te că vrei un pahar cu apă.
— Poate toacă ceapă. Nu mă duc, că apoi mă ustură și pe mine ochii.
— Te las pe tine să dormi la margine la noapte dacă te duci. Pe mine o să mă întrebe de teme dacă mă vede.
Mama toca ceapă în fiecare zi, chiar și atunci când nu gătea și într-o zi eu și sora mea am încercat să calculăm câte kilograme aduce de la piață într-o săptămână. Apoi câți bani costă și câtă ciocolată am putea să ne cumpărăm dacă nu ar mai pune mama deloc ceapă în mâncare. Nu am luat niciodată mai mult de nota 5 la matematică.
Spanac
Dacă o să am vreodată copii, nu o să le dau să bea apa în care opăresc spanacul sau urzicile, de fapt nu o să le fac niciodată mâncare de spanac pentru că miroase urât și are un gust oribil și e amară și eu mă țin de nas când duc lingura la gură.
Paste (de oricare găsești)
Fusilli, mini fusilli, farfalle, tagliatele, penne, spaghetti, lasagne și încă vreo câteva zeci de tipuri de paste pe care nu le voi cumpăra probabil niciodată. Aproape îmi este indiferent cum arată, au același gust, doar că unele fierb mai repede decât altele. Și nu îmi voi aminti de la o săptămână la alta pe care le-am făcut cu sos alb, pe care cu roșii sau cu telemea și iaurt. Doar fideaua din punga cu capătul prins cu cârlig de rufe nu o voi uita niciodată. Fideaua din dulapul mamei care și azi are același loc în bucătărie și pe care nici acum nu știu să o folosesc. Și fix ca atunci când eram copil, în loc să fac supă de roșii cu fidea, fac mâncare de fidea cu roșii.
Prima supă am făcut-o când aveam opt ani. În fiecare toamnă și primăvară mama răcea. Zăcea câte o săptămână cu febră, tușea și nu se ridica din pat nici măcar să fumeze. Iar ea fuma chiar și atunci când o durea stomacul din cauza ulcerului. Cu chiu cu vai scria pe o bucată de hârtie lista de cumpărături, îmi spunea de zeci de ori să am grijă să nu pierd banii și să țin plasele sus când urc scările, să nu sparg borcanele. Le arătam vânzătoarelor lista și mă străduiam să țin minte de la un magazin la altul, de la magazine la piață, ce am luat și ce nu. Apoi urmau nenumărate drumuri între bucătărie și dormitor: „Fierbe apa?”, „Pui o linguriță de sare, da? Linguriță, nu lingură.”, „Te-ai uitat dacă fierbe carnea?”, „Să strângi bine spuma și să o arunci în chiuvetă.”, „Dacă sunt mici îi tai în patru, pe ăia mari în șase. Adu-mi mie să văd.” „Un cuib de fidea. Și îl strângi așa în mână când îl pui, să se rupă.”
Mie mi s-a părut mic rotocolul acela de fidea, chiar dacă era mai mare decât pumnul meu. Și m-am gândit să pun două. Și ca să fiu sigură că iese bună supa, am pus trei. Și după zece minute nu mai puteam amesteca în oală.
Nu îmi amintesc dacă m-a certat, nici ce gust a avut prima mâncare gătită de mine, nici dacă ei i-a plăcut sau nu, dar și azi, când văd pungile de fidea în magazine, simt mirosul cartofilor așezați pe fulare îmbuibate în Carmol cu care mama se lega la cap și la gât.
La fidea mă gândesc și atunci când îmi cumpăr sutiene. O văd pe mama dincolo de gratiile salonului de la parter, aripa stângă a clădirii spitalului, secția Boli Infecțioase. Îmi dădea pe geam, printre barele metalice, borcane cu ciorbă și carne prăjită, tare și grasă, de găină de la țară, pâine și alte borcane, de data aceasta cu fidea cu lapte. Mă întreba cum mă simt și eu îi spuneam că sunt bine, dar îmi ia sânge în fiecare dimineață, nu am voie să ies din salon decât să mă duc la baie, ca să nu dau hepatita mea altor oameni și mă doare rău când stau pe burtă și mi s-au făcut două gâlme tari pe piept. Mi-a fost rușine să îi zic doamnei doctor, așa cum mi-a fost rușine să îi zic mamei că îmi place mai mult fideaua cu lapte de la infirmiere decât cea pe care mi-o aducea ea și pe care abia o scoteam cu lingurița, dacă băteam pe fundul borcanului puțin cădea așa legată ca piftia. Pentru că în castronul de la spital abia erau câteva fire de fidea, dar mama sigur punea mai mult de un cuib ca să îmi țină de foame. Și abia după două săptămâni, când am ajuns acasă, a venit mama să doarmă cu mine într-o seară și mi-a spus de ce mă doare pieptul când stau pe burtă. Mi-a promis că o să treacă, mi-a povestit despre cum îmi vor crește sânii, cât de mult nu avea de unde să știe nici ea, voi fi femeie, și mă vor durea altele mai târziu.
Suc de roșii
Când făta câte o pisică la noi în curte, bunică-mea băga puii într-o pungă de plastic, o lega la gură și se ducea să îi arunce devale, pe apa din canalul care venea de la pușcărie și traversa marginea satului până în lanurile cu floarea soarelui. Într-o vară, s-a întors de la grădină fugind pe coastă și în urma ei un pisoi negru. L-a pus în pungă și, a zis ea, l-a înecat ca pe ceilalți. Pisoiul s-a întors însă și a doua zi și a rămas al meu. Era fată și i-am pus numele Anania. Mânca roșii din grădina noastră și din ale vecinilor. Noi habar nu aveam și îi tot auzeam pe ăi bătrâni cum se plâng că își găsesc vrejurile culcate la pământ și nu își dau seama ce hoț face asta. Auzi, în loc să le fure, mușcă din ele și le tăvălește apoi până nu mai alegi nimic. Am aflat cine era vinovatul într-o toamnă când am curățat roșiile de pieliță și cotoare să le fierbem suc și am prins-o pe Anania mâncând toate resturile pe care le strângeam într-o găletușă să le dăm seara porcilor. Toți copiii de pe uliță credeau că e drac, nu pisică. Unii ziceau că fură pui de găină. Au legat-o cu o sârmă de picioarele din spate și au atârnat-o de creanga unui dud cu capul în jos. Doi băieți mai mari m-au ținut de mâini să nu fug și m-am uitat cum au lovit-o cu pietre până nu s-a mai zbătut. Apoi m-au lăsat să plec și eu mi-am pus mâinile la urechi și am țipat, am țipat și nu i-am pârât niciodată. De atunci, de fiecare dată când mănânc roșii aștept să mă doară stomacul și am pregătită cutia cu Ranitidină.
Pulpă sau mușchi de porc
Mă prefac că dorm cu capul lângă sobă. Trebuie să am grijă să ridic mereu perna să nu îmi ia părul foc, mamaie zice că nu are cum, dar mie tot îmi este frică de foc. O să stau toată ziua în casă, dacă ies o să mă mânjească cu sânge pe frunte și nea Ioniță mă obligă să mă urc pe porc, că așa trebuie să facă toți copiii. Au murdărit toată zăpada din curte și pe sania mea au pus oalele cu mațe. Mama vine în casă să vadă ce fac, are mâinile reci și miroase a fum. Mă întreabă dacă vreau șorici și eu îi spun că mi-e foame de roșii cu brânză. Aș face pipi, dar dacă mă duc în grădină trebuie să trec pe lângă porc și nu vreau să îl văd, mai bine mă țin până ajungem la bloc.
Mama topește untura în tuciul mare și ține geamul deschis și ușa de la intrare la fel și o să se facă frig în toată casa. Mie oricum nu îmi place carnea de la garniță și ea zice că o să facă un cârnat doar pentru mine, cu carne slabă și o să îl pună deoparte în balcon pe sârma pe care punem la uscat rufele. Mă duc în dormitor să îmi fac lecțiile. Mă rog la Doamne Doamne să nu mă cheme mama să îi țin de mațele alea care miros urât și arată ca șerpii de la canal așa agățate de tutelcă până le umple ea cu tocătură, nu vreau să o văd cum pune gura pe ele, suflă și se umflă ca baloanele, o să mă pună să le leg cu ață dată în patru și degeaba o să mă spăl cu săpun pe mâini de multe ori că tot o să miros a mort. Nu știu cum miros morții, dar porcul ăla sigur nu mai era viu când l-au pârlit. Poate o să vină tata de Crăciun, lui îi plac cârnații, înfloresc la margini când îi prăjește mama și mie îmi place să mănânc doar capetele, să nu ajung la pieliță și tata îmi face cu ochiul mereu când ia o bucată și zice: „Ia uite, ciori, iar ai șoareci la masă”. Eu îi zic: „Nu sunt șoarecele lu’ mami, sunt al tău.” și el mă aprobă: bine, dar doar de Crăciun.
Fasole uscată (o jumătate de kilogram)
Mama face ciorbă de fasole. E plină de viermișori și eu nu o cred când îmi spune că sunt codițe ascunse în boabe și se desfac când se umflă de la apă. Dar mănânc și e cald în bucătărie, fasolea fierbe mult și se aburește geamul, azi îmi fac temele aici și pot să stau fără puloverul de lână de la care mă mănâncă rău pielea.
Mere
După vara în care mama s-a dus să lucreze la livezi în zilele când era liberă de la Proiectări, nu m-am mai apropiat de mere câțiva ani. Pe lângă banii pe care i-a primit, au lăsat-o să culeagă și pentru ea un sac. A pus ziare pe bibliotecă și a așezat măr lângă măr. În sufragerie, în balcon, în bucătărie, pe șifonier în dormitor, toată casa mirosea a bot de iepure și ionatane. Ce copil nu s-ar fi bucurat să primească desert în fiecare zi? Unul care săptămâni întregi a mâncat după masa de prânz și de seară doar plăcintă cu mere, mere coapte, compot, mere date pe răzătoare cu biscuiți. Și nici măcar o dată ciocolată de la rușii din piață.
Deodorant
Pentru Tanti Lenuța cumpăram Impuls, roșu, dar erau două roșii și trebuia să fiu atentă să fie cel cu femeia îmbrăcată în negru. Pentru noi puteam să alegem orice de banii pe care ni-i dădea mama, o dată pe lună, dar nu spray-ul cu miros de cocos. Îi venea să vomite de la el și noi tot ne luam pe ascuns și îl foloseam doar când mergeam la țară vara. Ne dădeam cu el câte puțin, și eu și soră-mea, ca să ne ajungă. Nu-mi amintesc ce cumpăram pentru mama. Dacă cumpăram. Recunoșteam parfumul, deodorantul, până și vopseaua de păr pe care le foloseau toate vecinele. Și le-aș recunoaște și azi, dar nu îmi amintesc cum mirosea ea. Până și mirosul rujului cu care se aranja mamaie când venea la oraș mi-l amintesc. Pe mama doar o aud. Îi aud pantofii cu toc și flecuri metalice când urcă scările încă de la etajul unu și uneori și acum mi se face stomacul ghem, inima începe să îmi bată mai tare și mă întreb dacă am uitat sau nu să spăl vasele, dacă am tras bine apa după ce am aruncat mâncarea în wc sau dacă am dus gunoiul. Mama purta cei mai frumoși pantofi din lume. Guban, de piele, mărimea 35 și toată copilăria m-am simțit norocoasă că blocul nostru era mic, doar de patru etaje, fără lift, o auzeam că vine și puteam să scot repede, până ajungea la ușă, caietele cu teme să mă vadă că sunt cuminte.
Detergent haine negre
Mama nu a purtat niciodată haine negre. Era cea mai elegantă și frumoasă femeie din Slatina și, dacă dormeam când pleca ea la serviciu, îi cotrobăiam prin șifonier imediat ce deschideam ochii, să văd ce fustă și-a luat căci nu aveam răbdare să se facă ora patru să se întoarcă acasă. Sâmbăta își călca hainele și le așeza pe umerașe într-o ordine știută doar de ea. Haine pentru o săptămână. Punea un cearșaf pe covor, o cană cu apă lângă și băga fierul de călcat în priză. Se ducea în bucătărie și din când în când venea să îl verifice: lua cu vârful degetelor puțină apă și arunca pe talpa fierului. Dacă sfârâiau era gata. Când întindea fusta roșie cu buline albe acoperea aproape tot covorul. Pliu cu pliu. Dura o veșnicie, dar îmi plăcea așa de mult să o văd apoi cum o proba, se învârtea de câteva ori în mijlocul camerei și ne întreba: „E bine așa?”. O aplaudam și eu și sora mea și abia așteptam să ne facem mari să o purtăm și noi.
Fusta galbenă care mamei îi ajungea sub genunchi și pe care mi-a dat-o când aveam șaisprezece ani și i-am tăiat două volane, așa purtau toate colegele mele, mai scurt, cele două fuste verzi din „piele de șarpe” cu curea din mărgele albe și jupă maro, rochia cu mâneci lungi și imprimeu cu mere, rochia verde tricotată, bluzele de pânză topită la care purta cerceii cu clips, puloverul de mohair alb și fusta care arăta exact ca hârtia creponată din care făceam scara pisicii pentru bradul de Crăciun. Hainele pe care le purta ea nu se stricau niciodată, am patruzeci de ani și uneori mă îmbrac la birou cu rochia cu mere mici, roșii, verzi, galbene și fiecare are câte două frunze prinse de codiță. Nu am avut niciodată un pulover de mohair și mama a fost cea mai cochetă femeie din oraș în fustele cloș și bluzele transparente, cu broderie, cumpărate de la București și Craiova, de care șefa ei se plictisea repede și oricum, Cornelia e mai tânără și mai frumoasă, sunt de pomană, nu îți cer bani pe ele, le mai coși tu pe unde s-au rupt, așa îi spunea și eu abia așteptam să cresc, să mă duc la serviciu, să am bani și să fiu ca femeia aceea care avea un șifonier atât de mare încât să încapă în el zeci de fuste cât covorul nostru din sufragerie.
Rezervă soluție geamuri
Pe geamurile bibliotecii cineva a zgâriat în colțuri flori. Mama zice că sunt crini. Uneori se agață de ei bucățile de ziar când se înmoaie de la oțet. Mama se apleacă într-un fel anume lângă geamul meu, ce vede ea eu nu văd și oricât mă chinui tot îmi spune „Nu e bine, uite câte urme ai lăsat aici.” Nu îmi place să fac asta, mirosul de oțet o să rămână în sufragerie și la noapte chiar dacă o să aerisim bine bine și mă dor degetele. Am fost fericită după ce am mers cu mama câteva zile la țară să ajutăm la cules la vie și când ne-am întors am găsit sufrageria goală. Cum a cărat tata pe scări, patru etaje, toate cărțile alea și patul nu știu, dar acum nu mai aveam nimic de șters. Să mai șteargă și femeia la care s-a dus cu biblioteca și mama să stea să se joace cu noi, să ne ducă în parc sau poate ne face gogoși cu brânză. A venit un nene la noi la ușă de multe ori și ea a țipat la el: „și ce să fac, să vin să îl iau eu pe sus? Ho că nu stă, nu e prima la care pleacă.” Și tata n-a stat pentru că mama l-a iertat și cel mai bine se curăță geamurile dacă le freci cu ziare și oțet.
Pâine
Pâinea de Aluta. Mâncam colțurile până ajungeam cu ele acasă, mai ales dacă era caldă. Ungeam mai întâi marginea franzelei cu margarină, acolo unde se vedea acum miezul după ce ronțăisem capătul, și apoi tăiam felia. „Exact așa cum făcea el”, deși eu nu îmi amintesc când l-am văzut ultima dată în bucătărie, și tonul pe care mama îmi spunea asta nu era unul care să mă facă mândră de asemănare. Taie pâinea ca toți oamenii! și eu aș fi întrebat-o dacă tata nu e și el tot om.
Verdeață (tot ce găsești)
Leușteanul are frunze mari, pătrunjelul frunze mici. Leușteanul are frunze mari, pătrunjelul are frunze mici și țelina… Parcă ai fi taică-tu, nu ești în stare să cumperi două legături de verdeață!
Ceva bun cu ciocolată, ce vrei tu
Mama nu știa să facă prăjituri. Doar ciocolată cu lapte praf, înghețată cu căpșuni, pufoasă (un pandișpan cu lapte bătut), chec, cozonac, gogoși simple sau cu brânză, turtă dulce, sărățele, foi pe fundul tăvii umplute cu cremă fiartă sau cu cremă de rahat și lămâie, plăcintă cu mere și plăcintă cu dovleac, compot, bezele, cornulețe cu osânză umplute cu gem sau cu rahat, clătite și bomboane de zahăr ars cu nuci.
Țigări (3 pachete)
Nu am știut niciodată câte țigări fumează mama. Dar sigur nu fuma destule, pentru că iarna se ducea la fetele de la magazinul din piață aproape în fiecare seară și venea cu un braț de cartușe goale. L&M roșu, Marlboro, Camel, Rothmans, în funcție de ce vindeau ele mai mult în ziua aia. După Revelion scotea de sub recamier un cearșaf alb, îl întindea pe covor și acolo rămânea până în martie. Ne așezam turcește toate trei, ne dădea câte o foarfecă și desfăceam cartușele în bucăți. Ea tăia un dreptunghi model pentru fiecare și apoi noi făceam, fix la fel, sute de cartonașe albe, roșii, albastre, iar mie cel mai mult îmi plăceau cele aurii. Apoi tăiam pătrățele de catifea mai mici și le lipeam cu aracet peste cele de carton lucios. Urmau imortelele și paietele. Între timp mama pregătea acetofanul. Acolo trebuia să ai mâna mai mare și să poți să îl tai drept, nu voiam să îl stricăm că era scump și se găsea doar la București.
Plicuri nu cumpăram, le făceam noi din coli albe și aracet, ieșim mai bine așa la bani, zicea mama.
Capsatul șnurului ne plăcea cel mai mult și mereu eram lăudată că fac cele mai bune noduri. În februarie abia ne strecuram printre cutii mari de carton pline cu tuburi de acetofan umplute cu imortele, iepurași de vatelină cu fundițe colorate, ursuleți de catifea, maimuțoi din ciorapi lycra umpluți cu rumeguș și câteva boabe de grâu în creștetul capului, pe care îi udam cu grijă din două în două zile, câte puțin, să nu încolțească prea repede, flori din semințe de chimen și scobitori lipite pe etamină.
După ce primea mama autorizația de la primărie, cu o săptămână înainte de 1 martie, ne trezeam la ora 5 dimineața, ne îmbrăcam, duceam mai întâi pe bulevard măsuța pliabilă și servieta de piele căptușită cu pânză roșie. Una dintre noi rămânea să păzească locul și să prindă cu bolduri pe capacul ridicat al servietei câte un mărțișor din fiecare model. Până se lumina afară făceam două trei drumuri cu cutiile de carton, câte ne încăpeau sub măsuță. Și apoi, timp de două săptămâni, ne rugam să avem noroc, să nu plouă și să nu ningă.
Erau multe tarabe, una lângă alta, de la Poștă, până în capătul bulevardului, la Ceas. Dar noi aveam cele mai frumoase mărțișoare din oraș. Într-un an, ne-am împărțit: mama s-a dus la Balș, soră-mea a rămas pe bulevard că avea masă acolo și Flori, colega lu’ mami din centrală, o putea ajuta să dea rest dacă avea clienți mulți. Pe mine m-a dus la Gară lângă piață. Pe 9 martie am numărat împreună banii și ne-a întrebat: luăm frigider sau aragaz? A cumpărat frigider, eu am uitat cât de tare mă strângeau ghetele dimineața peste cele două perechi de șosete și cât de rău îmi înghețaseră picioarele oricât de mult băteam pasul pe loc, am uitat cum râdeau copiii de la bloc de mine când s-au oprit la servieta noastră și i-am întrebat: cu ce vă servesc? Dar tot au cumpărat iepurași albi de vatelină, mulți, și mi-a fost rușine să le spun că eu i-am făcut.
Nu mai locuiesc demult în Slatina, nu cumpăr mărțișoare, nu port, mama nu mai strânge cartușe goale, dar în fiecare an o sun de 1 Martie și o întreb: ți-ai luat destule bolduri și plicuri la tine? E frig rău pe bulevard? Vin să fumăm o țigară?
