FIARA

Povestire scrisă de Antoaneta Zaharia, aleasă de Cosmin Perța la atelierul intensiv de scriere creativă din noiembrie 2021 – februarie 2022.

 

Mama e mică, mai mică decât fetele mele. Stă lejer pe scaunul din față al mașinii. Îmi spune aceleași lucruri. Le ascult din nou, deși le știu, mă implic în conversație, o susțin în tot ce spune. Îi alimentez furiile, comentez cu ea despre aceleași lucruri, devin acidă și îndrăzneață acolo unde nu îmi permiteam când eram mică, dar acum, la aproape cincizeci, pot să spun orice iar ea, la aproape optzeci, poate să spună și ea ce simte cu adevărat. Nu prea am prins-o pe mama. Mă bucur să o fur pentru puțin din grădina ei și să o iau cu mine cu mașina. Aș fi vrut să o pot duce la mare undeva, să o cazez la un hotel bun, să-i cumpăr costum de baie întreg, să o duc la un restaurant, să o privesc cum își comandă tacticos, după ce alege atentă din meniu ce dorește, să o privesc cum înoată în largul mării. Mama, atât de fericită să înoate, încet, dând din brațe regulat, fără efort, cu capul buclat pe deasupra apei, cu zâmbetul ei larg, cu dinții frumoși, înșirați ca mărgelele, cu ochii scânteietori și veseli. Cât de mică s-a făcut acum mama, îndoită de spate ca un semn de întrebare, aceeași întrebare pe care și-o pune mereu, aceleași haine, același miros prăfos peste care a pus parfum, prea dulce. 

Traficul e groaznic, mă tem că voi sta cu mama mai mult în mașină decât la mine acasă. 

— Tata e în regulă. Mâncare are, e cald, are la îndemână tot ce vrea. Mama, aș vrea să stai peste noapte la mine, dacă tot venim. Facem o oră până acasă, la cât e de aglomerat. Vreau să facem un pește, să bem o cafea, să te vadă și fetele, abia așteaptă și ele să te vadă. 

Fetele sună și mama, cu vocea subțiată de fericire, vorbește pe rând cu fiecare și revarsă spre ele valuri de cuvinte bune, mângâietoare, dansante, triluri de râsete. Râd și eu, și culeg din aer câte un zâmbet, câte o vocală mai lungă, mai lată, rotunjită de atâta o, umflată de mirarea lui a, săltată de atâta i. O cuprind pe mama cu brațele mele invizibile, îi aprind țigara și fumăm amândouă jumătate de pachet, pe săturate, până la amețeală, dacă tot se face drumul atât de lung, dacă tot stăm pe loc atât de mult.

Când ajungem în curtea mea, îi prezint mamei cățeii și iepurele și pisicile și caprele și pomii plantați de mine, pe fiecare dintre ei: mărul, părul, caisul cu fructele mici și dulci, caisul cu fructele mari și pulpa cărnoasă care se dezlipeste de pe sâmbure, corcodușul, migdalii, da, mama, migdali, uite ce înalți au crescut. Nu sunt autopolenizatori, au nevoie sa fie doi, din soiuri diferite ca să facă fructe! Mama se miră. Gutuiul mic, care a făcut toamna trecută cinci gutui dulci, zemoase; nu sunt înecăcioase, mama, sunt crocante, foarte bune. Și aici am pus un tei, dar mai durează până când va face el coroana mare și flori. Mama râde, eu voi fi oale și ulcele, râde ea, râd și eu, eu poate nu, poate mai încolo, zic. Ce curte mare aveți! spune mama și privește în lățime departe, până la gardul mic cât degetul mare. Bem o cafea, e bună. Mamei îi place terasa noastră și se bucură de câte lucruri am făcut, îi plac și fotoliile cu perne moi și măsuța. 

— Cine să mai facă la noi, că tătuțu nu mai poate să facă nimic și în grădină știi că nu-i place să muncească; de când ne-am mutat la țară, nu a pus niciodată mâna pe lopată, doar inspectează dimineața, cu cafeaua în mână, grădina și apoi stă la televizor, nu mai poate să meargă, nu mai poate deloc, s-a rablagit tare. Mereu îi zic, hai mă, tătuțule, hai fă o plimbare și tu, măcar până la poartă, să mai pui sângele în mișcare. Îl dor toate oasele și nu mai ține minte, îmi repetă de zece ori aceleași lucruri.

Cunosc lamentația. O știu. Bea din cafea cu geanta în poală. Îl sună pe tata să vadă ce face.

— Ce să facă, spun, e la televizor. 

Mama insistă și tata nu răspunde. Nu răspunde deloc. Îl sun pe frate-miu să sune și el, nici lui nu-i răspunde. Îl rog să meargă acasă mai repede de la serviciu să vadă ce e cu tata, se răstește că el are de lucru, că nu poate să plece când vrem noi, și că e o inconștiență să o iau pe mama la mine și să lase nesupravegheat un bătrân bolnav de cancer, cu sondă urinară, alcoolic, cu tulburare bipolară, care a dat în demență.

Mă roade, mă roade ca pe copiii lăsați singuri la grădiniță care nu vor să doarmă acolo, care vor acasă. Dar vreau și eu să stau cu mama, țip la telefon, am și eu dreptul să stau cu mama, au și copiii mei dreptul să stea cu bunica lor! Tata a acaparat-o de tot, nu se poate așa! Să pui o asistentă, ceva, să vină la tata, că mama e cocoșată și mai poate să îl care pe tata la toaletă să-l spele, nu vezi că e cocoșată de tot?!

— Am slăbit mult, mamă, nici nu mai pot mânca, face pe el, abia îl salt în cadă să-l spăl, că nu spune dinainte. Mereu îi zic, spune tătuțule când vrei să mergi la toaletă că te duc eu, spune! Nu spune. Face pe el și stă așa, până îl duc eu, dar nu mai am putere nici eu, măi mamă, nu mai am.

— Băi, frate-miu, nu se poate așa! Păi ce? Mama e asistenta lui medicală? O îmbolnăvești de tot și pe mama, trebuie să facem ceva! Să-l ducem undeva unde să fie îngrijit, habar n-am, dar mama nu mai poate!

— Eu zic să o duci pe mama acasă, dacă nu răspunde înseamnă că a căzut pe undeva, a băut și a căzut, să nu dea drumul la gaze, ori la centrală aiurea. Ultima oară a inundat bucătăria și l-am găsit căzut în grădină cu capul de pietre, era julit la cap și la nas. Nu are, fetiță, cine să-l îngrijească. La mine, la cămin, bătrânii stau pe pat și se uită la peretele gol. Si dacă fac pe ei și sunt violenți cum e tata nici nu îi mai schimbă, îi lasă așa. Unde să-l duci la cămin? Și mama, dacă l-a luat, acum să-l îngrijească, nu arunci omul în stradă că e bolnav și-a înnebunit. L-a luat și la bine și la greu!

— Stai puțin, că acum tu vorbești de tine, nu de mama! am eu curajul să zic, că pe tine te-a dat nevasta afară din casă după operația pe inimă, dar acum nu e vorba de tine! Mama nu mai poate să aibă grijă de el, e slabă și vreau și eu să stau cu ea! Eu n-am avut bunică pentru copiii mei! A fost doar îngrijitoarea lui tata! Vreau și eu să stau cu mama, să beau o cafea, să fac un pește și să mă uit cu ea la film!

— Asta e! Du-o acasă că eu nu am cum să ajung! țipă și închide telefonul. 

Mama ridică din umeri, tata tot nu răspunde, a sunat de cinci ori, sau chiar mai mult!

Plecăm înapoi. Mi-e ciudă și jumate de drum nu vorbesc. Ușor, ușor începe să se întunece, fumăm jumătatea cealaltă de pachet și ascult iar delirul mamei, îl știu, aproape că mă enervează. De ce nu ai divorțat de atunci? De proastă! spune ea. De proastă, spun și eu, și urmează iar aceleași lucruri, le știu: tată și mamă și familie și fata de la țară venită învățătoare la oraș și era bine văzută și își făcea meseria cu drag și copiii o iubeau, băiețeii o urmăreau până la chioșcul de pâine în pauză când mergea ea să își ia un corn și o priveau ascunși de după copaci, că toți o iubeau, nimeni nu avea învățătoare mai frumoasă. Și mama era veselă și cânta cântece cu ei și făcea și sport și îi lua cu binișorul și toți învățau de dragul ei, și părinții se înghesuiau cu dosarele pentru clasa ei că avea și câte trei în bancă. Nu mai pot, doamna directoare, mai puneți și pe la alte clase că am prea mulți. 

Știu. Pe toate le știu pe dinafară. Suna țiganca la telefon și zicea, nu e în delegație, e la mine, uite, i-ai pus două cămăși, așa și așa, ciorapi, cravate, așa și așa, ca să știi. Are o fată, acum e mare, cu opt ani mai mică ca tine, tot Zaharia o cheamă, i-a plătit pensie alimentară până la majorat. Știu, eu am și cunoscut-o pe sora-mea, m-am văzut cu ea, când a venit din Luxemburg, dar nu îi mai povestesc, nu-i spun că i-am văzut și băiețelul, negru, cârlionțat, dulce, că a dormit pe locul meu în pat și a transpirat cearșafurile. Nu pot să-i spun, asta nu-i spun. Nu m-a învățat nimeni să spun nu, oftează mama.

— Asta e, măi, mamă, zice ea.

— Asta e, măi, mamă, spun și eu.

Ajung în curtea mamei, neagră de la covorul de iederă, pietrișul scrâșnește sub tălpi. Ușa e încuiată. Cheia e în broască, pe dinăuntru. Asta înseamnă că tata e în casă, tot e bine, nu e căzut pe afară. Tu n-ai chei? N-are. Geamul de la bucătărie? L-a închis, toată vara a stat deschis, ieri era deschis, azi e închis, cum vine asta? Bat în geamul de termopan, în pizda mă-sii de termopan că tot eu le-am pus și termopan și pe mama a luat-o cu salvarea că s-a lovit de ramă când s-a ridicat de jos ca s-a aplecat să strângă molozul de sub ferestre că tata a vrut să păstreze ramele de la ferestrele de lemn întregi și, când le-au smuls, au rupt și bucăți din perete. Acum casa e a lui frate-meu, nu contează, nu contează acum, contează că nu aud nimic dinăuntru, pizda mă-sii de termopan.

— Tataaa! Deschide tataaa!

Parcă aud un geamăt. E înăuntru, dar nu se mișcă nimic, nu se aprinde nimic. E beat. A băut.

Iau o scară și o pun la balconul de la pod, sui cu telefonul în chiloți, că în gură nu pot să-l țin. Ușa și geamul sunt închise. Nu e încuiată, zice mama, are un lemn proptit pe dinăuntru. Dau cu talpa și sparg geamul, nu ajung la lemnul din ușa. Mama îmi aduce o prăjină, dau lemnul la o parte, luminez cu telefonul podul și văd obiectele, pe toate le cunosc. Deschid chepengul și cobor scara în casă, nu vreau să aud singură nimic și nici să văd, merg direct să deschid ușa la bucătărie. Aprind lumina. Hai mama! Mama vine. Aprind lumina din hol, aprind lumina din sufragerie. 

Doi ochi, două găuri mari, negre, ca iedera de afară și mai departe până în pădurea de la marginea satului, pieptul dezgolit la cămașă, sprijinit în cot, respirația sacadată, de animal alergând prin pădure, peste pod, mai departe pe strada întinsă ca o hârtie bună de scris cu tălpile, cu palmele, cu saliva din gură, cu gâfâielile de dragoste interzisă, cu smocuri de păr căzute din părul lui cârlionțat, cu sânge din brațele lui puternice, campion la box, cu burta plină de cisterne de vin, cisterne de vin. Urinând din alergătură, însemnând drumul la fiecare colț de pădure, la fiecare răscruce de drum. Tatăl meu fuge rupând pământul, fuge de mine, cu ghearele zgâriind asfaltul prost, aruncând pietriș peste mâinile mele întinse. Măi tată, măi! Ce mi-ai făcut tu mie? Măi tată, mă, aș fi vrut și eu să te strâng, să te strâng în brațele mele, dar fiara din tine m-a privit mereu cu ochii ăștia și mi-a fost frică, să mă ierți că nu pot să spun vorbele care trebuie și nici când simt că aș putea să le spun, ele nu-mi ies din gura încleștată. Măi tată mă, dacă plâng acum, e prea târziu? Că tu fugi. Ce mai fugi, te tot duci, ți-am pierdut urma. Mă gândesc că te duci la mare, ia vezi, o găsești pe mama înotând, încet, încet, cu părul ei buclat? Uite cum întoarce capul spre tine și râde cu dinții ei egali, cu buzele ei frumoase. Calmă, mișcând apa de celofan în ochiuri rotunde. Uite-o cum crește și marea se ia pe ea ca o rochie în volane. Gătită cu mărgele de sidef. Cu unghii de scoici albe. Cum se opresc pescărușii din țipete și stau pe nisip nemișcați, atenți, doi câte doi. Cea mai frumoasă învățătoare și cea mai veselă.