Povestire scrisă de Ilinca Mănescu, aleasă de Maria Manolescu la Creative Writing Sundays, pe 18 decembrie 2016, la tema „povestire/piesă scurtă în care un personaj își dorește foarte mult să atingă un anumit scop – cum anume acționează ca să-și atingă scopul și cu ce costuri?” Motivul alegerii: „pentru că scrie despre fragilitate cu forță, intensitate și curaj”.
Următoarea stație: Roermond. Pe locul de lângă geam, Mia își privește reflexia cu coada ochiului. Are pielea feței translucidă și pe sub ea se văd trunchiuri de copaci și frunze îngălbenite. Două mii șaptezeci și șase de kilometri din care au rămas mai puțin de cincizeci. Mia își trece o mână peste ceafă ca să-și adune tot părul pe un umăr. Îl netezește și degetele îi tremură. Trenul trece cu viteză pe un pod și fața Miei pâlpâie printre liniile grilajului de fier. Următoarea stație: Mia întoarce capul brusc spre afișaj. Încă nu. Mușchii coapselor i se relaxează și se așază picior peste picior. Din rucsac scoate o cască albă pe care și-o potrivește în ureche. Apasă un buton și ascultă. Nările i se dilată și pumnii i se încleștează adânc în buzunare.
Peronul e îngust și slab luminat. Lumea se grăbește în tăcere. Mia pășește hotărât. Și-a pus în cap să iasă din gară, nu are niciun sens să aștepte acolo. La capătul peronului o vede și îi evită privirea, e gata să treacă pe lângă ea. „Dar ce-ai pățit? Ce-i cu fățuca asta?” Mia clipește de câteva ori și își dă seama că e încruntată. Încearcă să zâmbească, încearcă s-o privească, dar înăuntrul pupilelor nu mai e nimeni. „M-au ros șosetele”, îi răspunde cu o voce străină și-i e ciudă că primul lucru pe care îl face în fața ei este să se plângă. Ea se preface că nu observă și o trage de mână, „au aici șosețele, îți iau eu”. Mia se lasă condusă spre raionul cu pricina. „Alege tu, iubito.” Mia tresare și îi caută privirea, dar ea se întoarce pe călcâie, căutând ceva pe alt raft. Alege unele albastre cu dungi și cu buline, merge cu pași mici în spatele ei și așteaptă cuminte la casă. Pe banca din gară doar Mia stă jos și se descalță, a făcut bășici, uite, iar ea zâmbește și clatină din cap.
„Mă bucur. Mi-a fost dor.”, cuvintele pe care Mia le strânge între dinți și le înghite cu vin, cu bere, cu apă plată. Două mii șaptezeci și șase de kilometri îi apasă pieptul, un vid care absoarbe țigară după țigară. În lumina scăzută a barului îi privește gleznele care ies din pantalonii lejeri și ghetele prăfuite fără șireturi. Cu antebrațul gol atinge masa de lemn și apucă strâns paharul cu bere. De partea cealaltă a mesei, două mâini cu vene ușor proeminente rulează o țigară. „Ți-ai lăsat părul lung”, îi spune. Ochii ei fumurii sunt acoperiți de șuvițe ascuțite. „Da, am vrut să văd cum îmi stă.” „Ei, dar l-ai avut și mai lung”, adaugă ea și umărul i se dezgolește când ridică foița la buz e.În oglinda de deasupra barului, șuvițele ei blonde își recapătă reflexiile arămii. Mia zâmbește și totul e în ceață.
Afară e frig și merg cu corpurile lipite, cu brațele vag încolăcite, vechea balama care le face să funcționeze din nou împreună. Apoi se desprind și se urcă pe biciclete. Mia nu nimerește pedala și rămâne în spate, în decorul de iarnă cu luminițe, în timp ce ea alunecă în penumbra străzii înguste cu părul scurt ciufulit de vânt și geaca pe jumătate încheiată. A ajuns atât de departe încât Mia trebuie să facă un efort ca să-i ghicească silueta în amalgamul de linii al orașului în care s-a camuflat perfect. Asta trebuie să fie fericire, gândește Mia, dar inima i se strânge când își dă seama că s-a oprit s-o aștepte. Cu corpul răsucit din umeri, iritată, mirată, apoi înduioșată, întinzându-i mâna pe la spate. „Ești bine?” o întreabă, cu fața întoarsă și cu ambele mâini pe ghidon. „Sunt bine”, răspunde Mia, „încă nu m-am obișnuit cu frâna.” Apasă pedala, dar se oprește brusc. „Trecem pe la magazin să luăm câte ceva. Ce vrei să mănânci?”. Mia tace și îi privește mâinile roșii de ger cu care strânge ghidonul. Își scoate mânușile și i le întinde. „Ia-le până acasă, că eu am mânecile lungi.” „Nu, nu”, protestează ea, dar Mia insistă. „Îți fac omletă?” întreabă din nou, în timp ce își pune mânușile. Mia își simte ochii calzi.
Mansarda galbenă e ticsită cu obiecte mărunte pe care Mia le atinge și le ridică deosebit de atent. Fotografii, postere, cărți, figurine, fiecare reprezintă o amintire, dar nu și pentru Mia. E o lume complet nouă, o lume minunată și străină. Mia se așază pe canapea și privește încă o dată încăperea. Simte că i se taie respirația, asta sigur e fericire. Și-ar dori să plece chiar atunci, să dispară și să lase totul neclintit. Dar cei două mii șaptezeci și șase de kilometri o țintuiesc de canapea. Își toarnă vin în pahar. Zeci de amintiri, dar niciuna a ei. Și acea fericire potențială, refuzată. Din difuzorul telefonului lăsat pe masă răsună un refren. Mia închide ochii. „Let’s raise a glass or two/To all the things I’ve lost on you.” Din baie ea strigă „Ce faci acolo? Cum te distrezi?” dar Mia nu-i răspunde. Muzica se aude tare din telefon. „Just that you could cut me loose/Oh oh”. Mia scoate foarfeca din suportul de creioane. Prinde între degete prima șuviță, o întinde și taie de la rădăcină.
