de Luchian Abel
(în contextul parteneriatului cu Dexonline, folosind 10 cuvinte mai puțin la modă)
De 20 de ani, Felix conducea cotidianul „Decameronul de ştiri”, cea mai tare publicaţie din ţară, dovadă şi tirajul egal cu populaţia. Într-o zi, venind de la un reportaj făcut la un economat, în faţa căruia doi oameni se omorâseră cu sticle de ulei pentru o pâine, privirea i-a fugit pe trotuarul de vizavi, la o femeie venustă, care îşi unduia formele în soarele gălbejit. Cu ochii ţintă la ea, a fost luat pe sus şi urcat într-o dubă neagră, condusă de un zuav, sau poate doar i se păruse.
S-a trezit întins în pat, înconjurat de patru indivizi în costume negre. Pe perete, prin ochii din ce în ce mai limpizi, văzu calendarul: 12 iunie 2237. Indubitabil, dormise trei zile, de parcă ar fi fost ciupit de o armată întreagă de muşte ţeţe.
– Eu sunt Gheorghe, rosti unul dintre bărbaţi, cu o voce atât de groasă, încât părea ridicolă. Te-am ales special pentru a lua parte la un experiment.
– Ce… ce experiment?, îngână Felix, dând să se ridice în coate.
– Te vom trimite în trecut, pentru a lua interviuri unor mari personalităţi, cu 24 de ore înainte să moară, explică Gheorghe.
– S-a inventat călătoria în timp?
– Da, ieri. Cercetătorii britanici şi cei americani şi-au unit forţele şi au creat maşina timpului, într-un laborator secret, aflat într-o dună de nisip din Sahara.
Deşi l-a şocat iniţial, ideea se cuibări în mintea lui Felix. Era şansa pe care o aştepta de-o viaţă. Hitler, Elvis, Einstein, Cioran, poate chiar Iisus, dacă a existat, ar fi ajuns în faţa reportofonului său.
Două săptămâni ţinură pregătirile pentru marele experiment, timp în care Felix a fost pus la punct cu toate detaliile călătoriilor. Amintirea discuţiilor urma să fie ştearsă din mintea celor intervievaţi, odată cu închiderea reportofonului, pentru a nu perturba mersul istoriei. Aşadar, era liber să pună orice întrebare, fără să se teamă de consecinţe.
Hitler îşi pieptănă mustaţa şi ridică mâna dreaptă în aer, semn că interviul putea începe.
– De ce aţi omorât atâţia evrei?, îl întrebă Felix, puţin transpirat.
– Să nu exagerăm. Au fost 6 milioane. 6 nu e o cifră mare, răspunse führer-ul.
Făcu o pauză, pentru a-şi aranja şuviţa ce-i atârna pe frunte.
– Într-o zi, pe când aveam şase ani, mă jucam în parc cu un prieten, întâmplător evreu. Aveam datorie la el două ghinde, şi trebuia să i le înapoiez cu dobândă de trei nuci. N-am putut să fac rost de ele, şi, drept răzbunare, m-a împins de pe tobogan. S-a scuzat, zicând că a fost lipsă de concentrare, dar eu ştiam că gestul era intenţionat. Plin de sânge, m-am întors către el şi i-am strigat: „să vezi ce-ţi dau eu concentrare!”.
– Să ştiţi că mustaţa pe care o purtaţi a devenit tabu. Nu a mai purtat-o nimeni după dumneavoastră.
– Nici nu aveau cum. Am înregistrat-o la oficiul de brevete.
– Mâine vă veţi sinucide şi nu vă veţi mai aminti nimic din acest interviu. Cum comentaţi?
Hitler, enervat de perspectiva unei morţi inevitabile, a oprit interviul, trimiţându-l pe Felix într-o debara de concentrare. A scăpat datorită tehnologiei din viitor, aterizând la Neverland.
– Michael, de ce această transformare continuă?
– Eu am fost mereu împotriva rasismului, răspunse cântăreţul, cu o voce slabă. Trecând prin tot spectrul de culori, am vrut să arăt că nu contează culoarea pielii, ci doar sufletul.
(…)
– Mâine vei muri, în urma unei supradoze de medicamente.
– Mor împăcat, ştiind că am adus armonia pe pământ. Şi, chiar dacă m-am convertit la Islam pe ultima sută de metri, Allah mă va primi cu braţele deschise, pentru că n-am mâncat niciodată carne de porc.
Următorul interviu îl aducea pe Felix, un necredincios, faţă-n faţă cu Mântuitorul.
– Bună ziua, domnul Hristos. Am venit să…
– Ştiu, fiule, ai venit să-mi iei interviu. Nu uita că sunt Atotştiutor, deci îţi cunosc întrebările dinainte. Renunţă de pe acum la a treia, sensul vieţii nu poate fi relevat decât pe lumea cealaltă.
– Recunosc, până acum nu credeam în existenţa dumneavoastră.
– Tell me something I don’t know. Cine crezi că ţi-a descâlcit paraşuta aia, pe când aveai 21 de ani? Te-am scos de la ananghie şi tot cu spatele la credinţă ai rămas.
– Am zis că a fost noroc chior.
– Nu există aşa ceva. Totul are un sens.
– Chiar şi atunci când plouă a doua zi după ce îmi spăl maşina?
– E, aşa-i place lu’ taică-miu să se distreze. Ce vrei, e bătrân, se plictiseşte.
– De ce le cereţi oamenilor să ţină post?
– Lu’ Ăl bătrân îi e urât să creeze animale, pierde timp şi sunt mult mai costisitoare decât plantele. De-aia vă rugăm să nu mai băgaţi carne în voi ca haplea, măcar câteva luni pe an.
– Sensul vieţii nu mi-l spuneţi?
– Asta nu se poate, că mă omoară Tata când mă-ntorc mâine acasă.
– Ce părere aveţi despre martorii lui Iehova?
– Într-o seară, eram acasă, la un poker cu apostolii. Tocmai ce-l prinsesem pe Iuda trişând, când aud bătăi în uşă. Erau martorii. Abia după două ore şi-au dat seama că încearcă să-l convingă pe Hristos de existenţa lui Hristos. Tâmpiţi.
– Care e secretul mântuirii?
– Să-i tratezi pe ceilalţi aşa cum ai vrea tu să fii tratat. În afară de cazul în care eşti masochist.
Interviurile îl propulsară pe Felix în vârful celebrităţii, deveni un jurnalist sacrosanct, am putea spune, dacă am vrea să exagerăm, cum am făcut și până acum. Al o sutălea interviu avea să fie şi ultimul.
– Salut, Felix. Am venit să-ţi iau un interviu. Mâine nu îţi vei mai aminti nimic din discuţia noastră.
