Povestire scrisă de Veronica Stănică, aleasă de Adina Popescu la Creative Writing Sundays, pe 6 mai 2018, la tema „povestire minimalistă sau luxuriantă”.
Se trânti pe banca de sub umbrar şi îşi desfăcu o cutie de bere. O bău încet, savurând-o. Nu avea motive să se grăbească. Totul fusese pus la punct. Nu-i rămânea decât să aştepte să vină seara.
Strivi cutia goală şi privi în jur, căutând o ţintă. Pe preşul din faţa uşii zăcea, toropită, o mâţă. Daniel miji ochii, ridică braţul şi azvârli. Urmări cu atenţie traiectoria obiectului zburător. Cutia izbi capul pisicii între urechi. Animalul se sperie şi o zbughi în grădină, cățărându-se în primul pom care-i ieşi în cale. Băiatul izbucni în râs. Ce toantă! Nu putea să sufere mâţa asta. Prea era grasă, prea era roşcată, prea nu era bună de nimic. Lui îi plăceau felinele negre, agile, suple. Îi aduceau aminte de Luminiţa. Avădanei Luminiţa de pe strada Buciumului, de care era îndrăgostit lulea.
Dacă toate aveau să meargă conform planului, în noaptea asta o să-i mângâie ţâţele. Ţâţele alea mititele, de care, observase el, fata se cam ruşina. O proastă. Ce ştia ea?! Lui chiar aşa-i plăceau, mici, tari şi-nţepăcioase. De când visa el să le-atingă… Simţi cum îl trec transpiraţiile. Se duse la fântână şi se clăti cu apă rece. Dacă voia să reuşească, trebuia să rămână concentrat.
***
O lună mare, răcoroasă, ivită de niciunde pe cerul indigo, dădu semnalul de plecare. Daniel scoase de sub bancă o pungă jerpelită, în care dosise o halcă de carne şterpelită din frigider. În dreptul porţii, lângă gard, se-mpiedică cu stângul de o roată veche, acoperită de buruieni. Băiatul înjură cu sete. Își făcu cruce cu limba și o luă la fugă pe marginea drumului. La poarta Avădanilor se opri. Fluieră scurt de trei ori. La al treilea fluierat, Luminiţa era lângă el. Când o văzu, îi veni inima la loc. Îi fusese teamă că nu mai iese. Vru să-i apuce mâna, dar fata şi-o retrase.
─ Mai întâi îmi arăţi ce-am stabilit, îi zise ea.
Daniel se resemnă. Avea dreptate Luminiţa. Îi promisese că o duce la curtea Băltăţencei, să vadă ea cu ochii ei. De-abia după-aia… Se opriră în spatele curţii, acolo unde gardul făcea o bortă. Privi în jur. Nu era nimeni. Îşi făcu curaj şi păşi înăuntru. El primul, să prindă câinele şi să îl lege. Apoi ea.
Casa Băltăţencei era cufundată în întuneric. Daniel ştia locul ca-n palmă. Trecuse mai bine de o lună de când băiatul se tocmise îngrijitor la curtea Mariei Băltăţeanu, după ce artista revenise, ca-n fiecare vară, în satul lor de munte. Cine n-o cunoştea pe Maria Băltăţeanu? Multe s-ar fi putut zice, şi chiar se şi ziceau, despre ea. Că-nvârte banii cu lopata. Că era mai în vârstă decât voia să recunoască, dar îi plăceau bărbații tineri. Că şi trăia, de fapt, cu partenerul ei de scenă. Dar, dincolo de bârfe, nimeni n-ar fi îndrăznit să spună că doamna nu are talent. Iar lumea o îndrăgea. Lumea, şi satul, şi Luminiţa. Căreia îi ajunseseră la urechi toate aceste zvonuri şi refuzase să le dea crezare. Până când Daniel…
Băiatul porni tiptil către acea parte a casei unde ştia că este dormitorul. Se deprinsese nu doar cu curtea şi cu casa, ci şi cu obiceiurile doamnei. Despre obiceiurile astea îi vorbise el Luminiţei într-o seară. Pe ele puseseră ei rămăşag, în ele îi stătea acum nădejdea că va atinge ţâţele alea mărunţele ale fetei.
Camera avea ferestrele în spate. Observă, mulţumit, o lumină slabă care răzbătea din spatele draperiilor. Băiatul se ghemui sub fereastră şi îi făcu semn Luminiţei să i se urce în spinare.
─ Parcă mi-e frică, Daniel! Dacă ne prinde? şopti fata.
─ Ei, te-o găsit frica acu’. Urcă odată, că nu te prinde nimeni. N-are cine. În afară de mine nu intră nimeni în curtea asta.
Simți că e momentul să se umfle puțin în pene și continuă.
─ Sunt singurul în care doamna are încredere. Şi-apoi nimeni nu ştie c-am legat câinele. Cine crezi tu că are curaj să calce pe-aici când ştie că namila aia e dezlegată?
Namila îşi vedea liniştită de molfăit. Daniel se pricepuse s-o momească. Ştia că niciun câine, cu tot pedigriul cu care îl lăuda cucoana, nu refuza o ciozvârtă bună, mai ales când, în rest, era hrănit numai cu boabe.
Fata-i puse un picior pe spate. Dintr-un salt fu sus. Se sprijini cu coatele de pervaz.
─ Ia zi, se vede ceva?
─ Păi ce să se vadă, că-s perdelele trase.
─ Ce perdele, fă? Nu prin perdele, cum să te uiţi prin perdele? Dă-te un pic mai la stânga, că nu-s trase de tot. Am avut eu grijă să las un colţ liber când am venit la treabă dimineaţă.
Se târî mai în faţă, unde ştia că-i colţul. Luminiţa se clătină, cât pe ce să cadă. Scoase un ţipăt ascuţit.
─ Şşşt! Taci, proasto! Vrei să ne audă?
Fata nu avu timp să protesteze. Băltăţeanca intrase în cameră, purtând un halat de baie alb și un prosop în jurul capului. Se aşeză la oglindă şi începu să se ungă cu tot felul de creme.
─ Zi fă odată, vezi ceva? întrebă Daniel, din ce în ce mai cocoşat. A venit baba?
Fata se ridică pe vârfuri. Nu îi venea să-şi creadă ochilor. Halatul „babei” se desfăcuse, lăsând vederii cei mai spectaculoşi sâni pe care îi văzuse ea vreodată. Îi veni să plângă. Ea era tânără şi până atunci se crezuse frumoasă. Cum putea Daniel, după ce văzuse ţâţele Băltăţencei, să îi mai spună ei că o iubeşte? Cum să se ţină ea acuma de cuvânt, să-l lase deci să îi atingă, când sânii ei erau ca două prune, în vreme ce ai Băltăţencei erau ditamai lubeniţele?! Se hotărî să lase totul baltă. Nu apucă să-şi ducă gândul până la capăt. În dormitor intrase Dacian, presupusul amant al Baltăţencei.
─ Ei, cum e? Mişcă ăia ceva sau am venit degeaba? hârâi Daniel dedesubt. Că nu mai pot, am amorţit tot. Dacă ştiam că eşti aşa de grea nici nu mă mai băgam. Ce naiba, doar nu te-ai îngrăşat de-azi dimineaţă şi până acum.
─ Şşşt! făcu fata, furioasă.
Pe Daniel îl bufni râsul.
─ Ce-ai, fă? Nu cumva te-oi fi supărat c-am zis că te-ai îngrăşat?
Fata îi izbi un călcâi în coaste. Privi pierdută spre cele ce se petreceau sub nasul ei. Dacian era gol puşcă. Luminiţa deschise gura şi rămase cu ea căscată. Măiculiţă Doamne, da’ mari le mai au domnii ăştia de la Bucureşti! Mai văzuse ea băieţi dezbrăcaţi, când îi pândise în vacanţe, la scăldat. Îl zărise chiar şi pe Daniel, despre care vorbeau câteva fete din sat că ar fi neîntrecut la iubit, dar ca Dacian ăsta nu era niciunul. Uită supărarea provocată de ţâţele Băltăţencei şi înghiţi în sec.
Sub ea, Daniel se foia nemulţumit. Îl dureau toate oasele. Proasta asta îşi luase pantofii, că nu se putea uita cum se fut ăia decât încălţată în pantofi cu toc. Ce dracu-o fi făcând acolo, că nu zice nimica!
─ Luminiţo!
Linişte.
─ Luminiţo! Ce-ai, fă, ce ţi-a pierit glasul aşa, dintr-odată?
─ A venit, murmură ea.
─ Care din ei? Sau au venit amândoi? La ora asta ar fi trebuit să-şi fi făcut deja duşul, acuma cam îi timpul. Ia să vezi ce mi ţi-o încalecă, doar puţină răbdare să ai, se hlizi el.
Luminiţa nu înţelegea. Nu înţelegea cum era posibil ca o femeie de-un leat cu maică-sa să arate aşa cum arăta Baltăţeanca. Nu înţelegea nici cum de se uita băiatul ăla la ea. Fără îndoială că era frumoasă, mai frumoasă chiar decât la televizor, dar el i-ar fi putut fi copil, aşa era de tânăr. Şi ce frumos era! Şi cum o mai privea! Cum o mai privea şi cum o mai ţintuia şi cu privirea şi cu… Îşi plecă ochii, ruşinată. Se gândi că ar fi fost mai bine, totuşi, să coboare, nu se făcea să vadă aşa ceva. Însă nu se putea abţine. Goală cum o făcuse mă-sa, doamna Baltăţeanu se ridicase în picioare şi-l apucase pe superbul tânăr de primul lucru care-i venise la îndemână, trăgându-l după ea spre pat. Luminiţa căscă ochii mari de uimire, apoi, uitând unde se află, făcu un pas înapoi, se dezechilibră şi căzu.
─ E cheală, izbucni ea în hohote! Cheală!!!
─ Taci, ‘tu-ţi paştele tău de nebună! Taci din gură, că ne-aude! Mi-ai rupt spinarea cu prostiile tale! Ce tot îndrugi acolo, ce cheală, care cheală? întrebă Daniel, în timp ce îşi făcea de lucru pe sub fustele Luminiţei, care hohotea răsturnată în iarba de lângă casă.
─ E cheală jos, cheală precum bebeluşii! N-are niciun fir de păr, nimica nimicuţa n-are, e netedă ca-n palmă, baba naibii! Un floc nu are, nici măcar unul, de sămânţă!
Era atât de încântată, atât de sigură, din nou, pe tinereţea şi pe frumuseţea ei, c-aproape că nu observă că Daniel i se băgase cu totul pe sub fustă, cotrobăind, adulmecând, cercetându-i dedesubturile. Luându-şi dintr-odată seama, Luminiţa se opri din râs şi se smulse cu hotărâre din strânsoarea băiatului. Se ridică în picioare, îşi netezi hainele răvăşite şi porni hotărâtă spre poartă. Îşi aminti de câinele cât un viţel şi făcu cale-ntoarsă, spre gardul din spatele curţii. Paza bună trece primejdia rea, îşi zise, privind spre Daniel, care rămăsese jos, încins şi răsuflând greu.
─ Ce faci, fă, pleci? De ce pleci? Şi mă laşi aşa? întrebă băiatul, parcă nevenindu-i să creadă.
─ Mă duc acasă. E suficient pentru o singură seară. Mai vorbim, îi aruncă fata, din mers.
─ Şi cu înţelegerea noastră cum rămâne? Nu fi toantă, arată-mi-le măcar, se milogi el, simţindu-şi visurile în primejdia de a fi spulberate.
Luminiţa se opri. O stare nouă, de-aproape duioşie, îi năpădi inima. Îi era milă de băiatul ăsta, care doar nu se tăvălea pe jos cerşindu-i dragostea. Se simţea puţin generoasă, puţin încinsă, poate şi de la ce văzuse, poate şi de la gâdilăturile – deloc neplăcute, dacă era să fie sinceră pe de-a-ntregul – buzelor lui Daniel. Se întoarse spre băiat şi, dintr-o mişcare, îşi ridică bluza, rămânând aşa câteva clipe. Apoi şi-o trase, la fel de repede, în jos.
─ Destul! Restul, data viitoare. Se răsuci şi porni, alergând, spre casă.
Daniel privi lung în urma ei. Se ridică greoi şi se îndreptă, clătinându-se, spre fereastră. Îi fu suficient să se înalţe puţin ca să poată vedea cum, cu părul despletit, întocmai ca o amazoană, Baltăţeanca îşi încălecase amantul, mânându-l ca într-o cavalcadă. Pentru o clipă, Daniel crezu că revede genericul emisiunii „Tezaur folcloric”, pe care ai lui, admiratori fideli, o urmăreau cu regularitate. I se păru chiar că aude melodia de fundal, „Fecioreasca de pe Mureş”, interpretată – magistral, dacă era să se ia după taică-său – de cunoscutul taragotist Dumitru Fărcaş. Tot într-un soi de taragot părea că suflă acum şi doamna Baltăţeanu. Daniel se agăţă cu o mână de pervaz şi, într-o poziţie nu foarte comodă, o folosi pe cealaltă ca să se liniştească. Fusese totuşi o noapte fierbinte.
