Povestire scrisă de Romulus Boldea, aleasă de Ciprian Măceșaru la Creative Writing Sundays, pe 11 aprilie 2021, la tema „povestire despre singurătatea necesară creatorului”.
1.
— Mă gândesc la restul vieții ca la o zi de muncă, îi zic lui Tavi în timp ce bag fierăstrăul electric în priză.
Tavi nu mă ascultă. Are trei cuie de fier în colțul gurii, iar cu un marker negru face niște semne pe ușa de la intrare în garsoniera mea.
— Ai vorbit cu proprietarul? E de acord cu modificarea asta? zice Tavi înainte ca fierăstrăul să muște din lemn.
Dau aprobator din cap, iar Tavi își vede liniștit de treabă. Mă uit în stânga și-n dreapta. Nu-i nimeni pe palier. Ce bine. Pot să-mi aprind o țigară.
Am noroc cu Tavi. Cu toate că n-a citit în viața lui o carte, e singurul prieten care m-a înțeles. Ceilalți mi-au zis că-s nebun, însă nu i-am băgat în seamă. Le-am șters numerele de telefon și le-am dat block pe Facebook.
Când e vorba de scris, prefer să ascult sfatul lui Ray Bradbury: „Scapă de prietenii ăia care nu te susțin.” Așa că acum Tavi a rămas singurul meu prieten. Nici n-am nevoie de mai mulți.
Totuși, puteam să chem un meșter avizat, dar Tavi lucrează de când e mic în atelierul de tâmplărie al lui taică-su. Se pricepe la montat tot felul de lucruri în lemn.
— Odată a venit un client care ne-a cerut să-i montăm o fereastră în capacul sicriului, îmi zice Tavi după ce alege două balamale de aluminiu din ghiozdan.
Zâmbesc și îmi zic că ar putea ieși o povestire bună din faza asta, sper să n-o uit.
Încercăm să montăm un fel de ieșire în ușa de lemn. Genul acela de ușiță prin care intră și ies câinii și pisicile din filmele americane. Pe aici urmează Tavi să-mi aducă mâncarea. O să mă izolez complet până când voi scrie romanul. În asta constă proiectul meu. E singura variantă. Altfel nu merge. Tavi o să-mi aducă mâncare noaptea, când se presupune că o să dorm. Nu vreau să am niciun contact cu nimeni.
— Ar trebui să fie OK acum, zice Tavi și-și șterge fruntea transpirată cu tricoul decolorat.
Apuc să-i văd abdomenul plat. Pătrățelele lui sunt conturate precis. Îmi duc mâna instictiv spre burtă și-mi pipăi colăceii de grăsime. Mă simt rușinat și-i zic:
— Să nu-mi aduci numai buruieni din alea de care mănânci tu.
— Da, mă, nebunule, zice Tavi și-și adună sculele.
Ne scuturăm amândoi de praf și-apoi ne luăm în brațe.
— Baftă, frate, zice Tavi. Ești sigur de faza cu telefonul?
— Da, mă, ia-l, îi zic și-i întind Iphone-ul.
Intru în bucătărie, iau un cuțit murdar de gălbenuș întărit din chiuveta plină de vase și tai cablul de net.
— Mai singur de atât nici că poți fi, zice Tavi și închide ușa cu singura cheie pe care o am.
Îl urmăresc pe vizor cum o bagă în buzunarul de la spate al blugilor murdari de rumeguș.
2.
„După ce omori pe cineva, primul lucru pe care-l simți e singurătatea.”
Așa începe romanul meu. Sunt foarte mândru de fraza asta. Sună bine, e catchy. Stau în fața foii de hârtie ca în fața unei icoane. Sunt atât de multe posibilități, atât de multe direcții în care m-aș putea duce. Dar parcă mi s-a făcut brusc foame. Mă duc la frigider, scot două ouă, le pun la fiert. Tavi mi-a adus ouă de țară. Mor după ele, nici nu se compară cu cele din comerț.
Două ouă fierte, două felii de pâine cu semințe, niște humus și câteva roșii cherry. Micul dejun al campionilor.
În timp ce aștept să fiarbă apa, mă gândesc la ce-ar putea crește din fraza asta. Poate un roman psihologic despre un criminal cu veleități filosofice? Dar ce știu eu despre criminali? N-am omorât niciodată pe nimeni. Dar dacă aș face-o pe cine aș omorî?
Îmi apar prea multe persoane în cap, iar apa deja fierbe. Iau ibricul de pe argazul murdar de zaț întărit și-l pun sub jetul de apă rece.
Mănânc încet, iar apoi mă întorc la scris.
O.K.
Ce urmează după fraza asta frumoasă? Ce vreau să zic? Hmmm, parcă mi-e poftă de o cafea. Deși am mai băut una azi-dimineață, acum e aproape prânzul. Trebuie să am grijă să mi-o fac mai slabă, altfel n-o să mă pot concentra. Am mai pățit asta.
Mă duc din nou la bucătărie, spăl ibricul, torn apă, îl pun pe foc, aștept.
3.
Se face deja o săptămână de când sunt singur. N-am reușit să scriu decât o singură frază, dar ce frază! De aici se poate naște o capodoperă, totul e să am răbdare. Imaginile vor veni până la urmă. Deja le simt cum clipocesc ca niște stele pe bolta întunecată undeva sub țeasta mea.
Văd clar:
a) Un puști de șase ani nebăgat în seamă de părinți. Sora lui abia născută are parte de toată atenția.
Puștiul își schimbă radical comportamentul. Devine isteric, nu mai știe cum să se facă văzut. Încearcă metode alternative: sparge bibelouri, nu mai e atent la școală, se tăvălește pe jos. Părinții sunt depășiți de situație. Nu știu cum să reacționeze așa că timp de trei ani îi potolesc accesele de plâns isteric cu palme peste față. Jap-jap!
Puștiul își șterge mucii amestecați cu lacrimi și schimbă strategia.
Într-o zi, când familia se duce la țară, băiatul se ascunde în podul casei. Îi spionează pe ai lui din spatele unei ferestre murdare de praf și pânză de păianjen. Speră că absența lui va fi observată. Însă trec câteva ore fără ca familia să se intereseze de el. În cele din urmă puștiul se dă jos din pod din cauza foamei. Când ajunge în fața mamei, așteaptă să-și primească bine meritata palmă. Așteaptă cu ochii închiși strâns, însă lovitura nu vine. Ăsta e momentul în care puștiul se simte cel mai neiubit.
Acțiunea povestirii se petrece într-un sat străbătut de-o cale ferată. Calea ferată trece prin spatele casei. În spatele casei e legat Roger, un câine mare și rău, în stare să sfâșie pe oricine nu-i e familiar.
A doua zi puștiul o ia pe sora lui care are acum trei ani și-o pune să stea pe șine. Trenul trece în viteză peste fetiță. Puștiul eliberează câinele de povara lanțului de fier. Roger țâșnește spre ce-a mai rămas din sora puștiului. Coada câinelui se agită frenetic în timp ce linge șinele murdare de carne și de sânge.
Titlul capitolului: „Lipsa durerii e lipsa iubirii.”
b) Puștiu e la liceu acum, are vreo 16 ani. E la o petrecere cu muzică rock. Adolescenții dau din cap. Fac pogo. El nu se bagă, e firav, stă pe margine cu-o bere în mână. Are părul lung până la umeri, poartă un tricou negru cu o formație de black metal. Se uită la prietenul lui cel mai bun cum se sărută cu Lore.
Îi place și lui mult de Lore. Ar vrea să-i pună și el mâinele pe curul ăla bombat. Ar vrea să o sărute și el așa cum o sărută Capac.
Capac e cu un cap mai înalt decât el. E blond și-are ochii verzi ca nucile crude. E un chiulangiu, dar măcar îi place să citească.
„Eu nu l-aș fi condamnat la închisoare pe tipul ăla”, i-a zis Capac puștiului în urmă cu câteva zile.
„Raskolinkov”, a zis puștiul.
„Dă-o în morții ei de babă, că și așa nu merita să trăiască”, a adăugat Capac și și-a mai aprins o țigară.
Puștiu a gândit și el lucrurile astea când a citit cartea, dar i-a fost frică să recunoască. I-a plăcut și lui de Lore, dar i-a fost frică să se ducă la ea și să-i zică.
Probabil că lui Capac nu i-a plăcut prea mult de tipa asta. A agățat-o ușor. Așa cum te întinzi după un măr ce stă să cadă de pe creangă.
Puștiul se uită cu ochii mari, aproape umezi. Capac îl observă, se duce la el, îl ia de umeri și-i zice:
„Asta se fute cu toți, nu fi prost, nu pierzi mare lucru”.
Puștiul se gândește că Lore se fute cu toți în afară de el. Ar vrea să-i zică asta lui Capac, dar tot ce poate să facă e să privească trist spre ea.
Capac se duce înapoi la Lore. Se pune pe scaun, iar ea se cuibărește în poala lui. Sunt față în față și se sărută pasional. Puștiul își simte inima-n blender.
Capac se uită la el cu coada ochiului. Își scoate mâna din colanții tipei și-i face semn puștiului să se pună pe scaunul de lângă ei. Îi șoptește tipei ceva la ureche. Tipa ascultă, apoi zâmbește. E încă în poala lui Capac. Puștiul stă pe celălalt scaun lângă ei. Tipa se apleacă spre puști, îi apucă ușor bărbia și-i umple gura cu limba ei.
Titlul capitolului: „Mila unei femei e mai bună decât mila lui Dumnezeu.”
4.
Sunt mai mult de două luni de când sunt singur. Am rămas fără hârtie igienică. Mâncarea pe care mi-o aduce Tavi mă face să mă duc des la baie. Cu scrisul nu prea merge. Am notat câteva idei, dar nu știu cum să le leg. Mi se pare că ceva nu funcționează.
Poate că mă masturbez prea mult. Poate că și de asta rămân atât de repede fără hârtie igienică. Când nu reușesc să scriu prefer să stau în pat și să-mi tratez corpul ca un parc de distracții, cum zice mama lui George în Seinfeld. Când reușesc să scriu fac același lucru. Folosesc masturbarea și ca recompensă și ca pedeapsă.
Îmi revizitez în fantezie toate colegele din liceu. Mă întreb dacă la 30 de ani e în regulă să te masturbezi gândindu-te la puștoaice de 15 și 16 ani.
Poate că mă masturbez prea mult. Poate că de asta nu scriu. Mi se pare că undeva în scrisorile lui, Flaubert zicea că două-trei picături de spermă risipite înseamnă, de fapt, două-trei pagini nescrise.
I-a luat cinci ani să scrie Madame Bovary. Mă întreb dacă aș fi dispus să mă masturbez atât de puțin ca să scriu o capodoperă.
Răspuns: slabe șanse.
5.
Sunt cinci luni de când sunt singur. Aș vrea să vorbesc cu cineva cum vrei să bei un pahar de apă atunci când te trezești mahmur și deshidratat. Aș vorbi despre orice căcat. Nu mai suport singurătatea.
Am stat toată noaptea treaz să-l prind pe Tavi când vine cu mâncarea. I-am zis STOP JOC, dar nu m-a băgat în seamă. A împins cutia cu mâncare prin ușița improvizată și-a plecat. Nici măcar nu m-a salutat. A respectat cu sfințenie regulile pe care le-am stabilit amândoi. Tavi e genul de tip pe care chiar te poți baza.
Cine se gândea vreodată că în viață ai nevoie de oameni în care nu poți avea încredere?
