Povestire scrisă de Florentina Ionescu, premiată de Augustin Cupșa la concursul trimestrial de povestiri – „O situație cât se poate de naturală și cât se poate de surprinzătoare în același timp. O femeie tânără, prinsă între tatăl și iubitul ei, pe coridorul unui spital de stat, din București. Naratoarea introduce abil această transpoziție situațională și angrenează consecințe narative profunde, demonstrând atenție atât pentru detaliile de decor, cât și pentru cele emoționale. Titlul, și el bine gândit, plasează un amănunt de raportare, și completează în mod inteligent perspectiva naratoarei”.
— Ne vedem la Eroilor, după muncă?
— Da, mă suni când pleci de la Preciziei.
Tastează rapid pe ecranul telefonului și îi dă lui Mihai câteva detalii: trebuie să treacă pe la tatăl ei, la spital, să îi ducă o pereche de pijamale curate și ceva de mâncare. Bagă telefonul în buzunar și îl scoate iar. Deschide aplicația calendar, la luna martie. Încearcă să nu își bată capul cu asta, cu faptul că Mihai vine cu ea. Fix în ziua în care se fac două luni de când a început relația cu el…
Știe că spitalul gri și comunist de la Eroilor nu e cel mai romantic loc din București pentru un „date”. Cine poate ști asta mai bine ca ea? Vine aproape zilnic la tatăl ei, care este internat la Municipal și până acum nu a găsit nimic atrăgător la spital. Romantic nu se află pe lista adjectivelor cu care ar putea să descrie clădirea. Holurile miros a dezinfectant și a clor, lifturile sunt atât de ticsite cu oameni – aparținători și pacienți, medici și asistente – încât Aura preferă să urce pe scări cele șase etaje până la salonul în care este internat tatăl ei. Știe că atunci când are nevoie de un lift care să o ducă la etaj cu soț, trebuie să-l aștepte o sută de ani până când coboară. Și primul care vine este întotdeauna liftul care urcă la etajele fără soț, ca să îi facă parcă în ciudă. A păcălit ea sistemul de câteva ori: a luat un lift care urca la șapte și a coborât pe scări un etaj, simțind că a încălcat vreo regulă a spitalului.
Mihai o așteaptă pe peron, la Eroilor, și o sărută scurt. Îi ia mâna într-a lui și le strecoară pe amândouă în buzunarul uriaș al gecii groase de iarnă, ca să îi țină și ei de cald. E un gest firesc, pe care l-a făcut de la primele lor întâlniri și care Aurei îi place mult.
Chiar dacă e trecut de ora șase seara, urcă amândoi pe scările spitalului, până la etajul șase. Ea abia își trage răsuflarea, de la efort. Gâfâie și încearcă să deschidă ușa masivă și verde, prinsă cu o sfoară improvizată din ceva ce a fost cândva un tifon sau bandaj steril răsucit. O împinge și pătrund amândoi în holul ce face legătura cu mai multe aripi ale secției de chirurgie. E ora la care pe holul acela nu mai așteaptă pacienți cu sacoșe, dosare medicale și pungi cu bagaje, oameni bolnaviși rudele lor, care bat timid la ușa domnului Profesor, în speranța că le va aloca timp pentru a-i consulta pe cei dragi și că apoi îi va interna pe secție.
Mihai rămâne pe hol, lângă lifturi. Îl lasă în urmă și vede că scoate telefonul mobil din buzunar ca să se joace. Încearcă să își stăpânească emoțiile. De fiecare dată când vine la tatăl ei, vrea să respecte regulile, de parcă s-ar teme să nu supere pe cineva: să vină întotdeauna în timpul orelor de vizită, să își pună botoșei de plastic peste încălțăminte, să bată la ușă înainte de a intra în salon, să salute toți pacienții politicos și să nu le deranjeze pe doamnele sau domnișoarele asistente care au grijă să îi schimbe perfuzia domnului Ionescu.
Scaunul pe care stă Mihai acum, cu ochii ațintiți în telefon, este unul dintre cele trei pe care a stat și Aura, făcând cu rândul cu fratele și sora ei în urmă cu o săptămână, când Profesorul i-a scos tatălui lor tumoarea din abdomen. Scaunele sunt trei de fapt, prinse unele de altele ca o băncuță și sunt așezate strategic, în fața ușii unui lift care nu mai funcționează de ani de zile și lângă un telefon portocaliu fixat în perete.
Ușile de metal ale liftului nu sunt chiar închise ermetic și din cauza asta circulă un aer rece care nu îi place tatălui Aurei. Când a condus-o spre ieșire acum două seri, ca să facă mișcare, i-a explicat de ce nu petrecea prea mult timp în zona asta: ca să nu îl tragă curentul, mai ales că el are și sinuzită. Din motivul ăsta îl și lăsase pe Mihai acolo, că poate așa îl descuraja pe tatăl ei să fie tentat să o conducă spre lifturi.
Recunoștea în sinea ei că se săturase de scaunele galbene și incomode, pe care a stat ore bune, așteptând să iasă Profesorul din sala de operație și să le aducă vești, se plictisise să stea cu spatele la acel puț al unui lift inexistent și să se simtă neputincioasă. Se săturase de privit fix în față, la afișajul electronic al altui lift și la personalul medical care se plimba de colo-colo. De data asta, tumoarea a fost mai mică –„cât o roșie” fuseseră cuvintele Profesorului.
Se îndreaptă spre salonul tatălui ei, cu o sacoșă de plastic în care i-a pus pijamaua spălată și împachetată frumos, șosetele curate și câteva alimente pe care a rugat-o azi-dimineață să i le cumpere: apă plată, iaurt, brânzică Covalact și niște covrigei. Merge apăsat, regretând că și-a luat ghetuțele cu toc, care fac sunet pe podeaua spitalului, în timp ce se îndreaptă spre saloanele de bărbați. Mai aruncă o privire în sacoșă, le salută pe asistentele aflate la postul lor și bate ușor la ușa salonului mare. Intră și încearcă să își stăpânească timiditatea. Îi salută pe pacienții întinși pe paturi și pe aparținătorii de lângă ei, care au venit cu același scop: să le aducă celor dragi mâncare și haine și să le amintească celor de pe patul de spital că ar face orice pentru ei. Din salonul mare, o ușă duce către un alt salon, mai mic, cu doar două paturi, unde se află tatăl Aurei. A fost adus săptămâna trecută de la Naipu și, la scurt timp, a fost operat. A doua oară.
Ciocăne ușor înainte de a deschide ușa. Zice un „sărut-mâna” cu glasul scăzut. Tatăl ei dormea și acum e cuprinsă de remușcări că nu l-a lăsat să se odihnească și că a venit pe capul lui să îl streseze. Un alt gând îl alungă pe acesta: nu e acolo să îl streseze, ci să îl vadă, să îi aducă lucrurile de care are nevoie și să vorbească cu el. Se simte stingheră și încearcă să nu lasă să se vadă asta. Scoate pijamaua și șosetele, apoi îi pune la frigider cele două iaurturi și brânzica preferată.
Pentru că s-a trezit din moțăiala de după-amiază, tatăl o roagă să îi maseze tălpile și picioarele, care îi sunt cam amorțite. Acum se simte și ea cu adevărat folositoare, nu ca în urmă cu o săptămână, când Profesorul îl opera și Aura nu avea ce să facă cu mâinile, cu timpul, cu gândurile ei. Nu făcea decât să își imagineze cum tatăl ei se află pe o masă de operație, deschis, și cum medicul chirurg umblă prin măruntaiele lui.
După ce îl masează pe picioare, tatăl se ridică și o roagă să îi scoată un iaurt de la frigider – nu unul adus astăzi, ci altul – ca să se mai întremeze. O amuză faptul că, până și după o astfel de operație grea, tatăl ei tot pofticios a rămas: și-a oprit o mică bucățică de carne de pui de la masa de prânz oferită de spital, ca să o mănânce mai târziu. Iaurtul este gustarea dintre mese, iar Aura știe că el respectă cu sfințenie mesele și structura asta cu gustările de când a fost diagnosticat cu diabet, în 2006.
Încă se simte stingheră. Oare ce ar trebui să facă acum cu pijamaua? Tatăl ei îi spune să o bage în sacoșa de sub pat, unde își ține bagajele. El nu se poate apleca, așa că o roagă pe ea să îndeplinească mici sarcini: să arunce ceaiul rămas de dimineață, să îi spele cana, să îi toarne apă plată din sticla pe care i-a adus-o acum cu apă plată mai caldă, dintr-o altă sticlă pe care și-o ține aproape de pat.
— Cât e ceasul?
— E șase jumătate.
— Hai că iau pastila acum, ca să mănânc la șapte.
Se bucură când îl vede că și-a recăpătat cât de cât tonusul, mobilitatea după operație. Își ia din sertar o cutie mică, din care scoate o jumătate de pastilă. Îl privește cum își îndeplinește acest task care precede masa de seară, întocmai cum făcea când era la Naipu și o întreba pe mama ei la ce oră vor mânca. Pastila pentru diabet trebuia luată cu jumătate de oră înainte de masă, iar tatăl ei respecta asta.
Oare mai are nevoie de ceva? Îl întreabă și îi reamintește că trece și mâine seară pe la el. Își ia geaca de pe scaunul pe care a lăsat-o și îl vede stând în fund, pe marginea patului. Vrea să o conducă. Nu se așteptase la asta, doar este curent pe hol, sunt geamurile deschise în alte saloane, pe balconul unde fumează asistentele. Nu îl contrazice, așa că îl ajută să se ridice de pe pat. Îl ajută să își schimbe și bluza de pijama cu una curată, pentru că singur nu poate, din cauza branulei din mână.
Până la urmă ies amândoi din salonul mic în cel mare, iar din cel mare ajung în hol. Merg încet. Stabiliseră ca mâine ea să vină după prânz, să îi cumpere un unguent cu heparină de la farmacie, special pentru a-l aplica pe zona unde are branula la mână. Mai stabiliseră și că îl sună de dimineață, să îi zică dacă mai are nevoie de mâncare sau de haine, după ce trecea vizita medicilor prin saloane.
O cuprinde o ușoară agitație. Nu știe ce să facă în situația asta, pentru că nu s-a mai aflat într-o astfel de situație. El se află lângă ea, pentru a o conduce la lift, iar noul ei prieten se află pe scaun, lângă lift. Gândurile nu sunt prea coerente, are un blocaj. Să îi zică să rămână în salon? Îi zice că o așteaptă cineva. Nici nu mai știe ce a bolborosit, dacă i-au ieșit cuvintele pe gură sau doar și-a imaginat. Acum e acum. Se apropie de holul unde l-a lăsat pe Mihai să se joace pe telefon. Oare care ar fi formula corectă prin care să își prezinte noul iubit tatălui ei? Și nu e un simplu iubit, e primul prieten pe care și-l face după o lungă perioadă de singurătate.
Lucrurile se petrec repede și firesc între cei doi bărbați, încât Aura abia are timp să se dezmeticească. Mihai îi strânge mâna tatălui ei, se prezintă unul altuia. Aura este fâstâcită ca o școlăriță prinsă cu lecția neînvățată. Îl aude pe tată spunând „Ionescu”. Tot nu știe ce să facă și încotro să o apuce, acum că cei doi au făcut cunoștință. Oare ce ar trebui să spună? Că el e iubitul ei pe care l-a cunoscut pe Tinder. Numai că părinții ei nu știu ce este Tinder și va trebui să le explice. Mihai îl întreabă cum se mai simte și schimbă câteva vorbe, relaxați. După câteva minute, îl lasă pe tatăl Aurei în hol, să își facă plimbarea de seară prin spital, îmbrăcat în pijama și cu un fesuleț pe cap, care să îl apere totuși de curenții de aer. Aura știe că are de făcut câteva ture dus-întors, pe care le numără, ca să țină evidența în acest mod.
Până la urmă, s-a întâmplat și asta. Aura răsuflă ușurată, în fața intrării spitalului. Mihai o cuprinde în brațele lui, ținând-o strâns la piept, ca să nu îi dea drumul niciodată. Ea nu își propusese să plângă. Simte cum i se umezesc ochii când el o sărută scurt acolo, pe treptele de la intrare și mai simte o durere undeva adânc în piept, dar nu e o durere fizică. E ca un junghi ce descrie un regret, că nu a apucat încă să îl invite pe Mihai la Naipu, la părinții ei.
— Nu așa mi-am propus să îl cunoști pe tata.
