Povestire scrisă de Luminița Ion-Vîlciu, premiată de Maria Manolescu la concursul trimestrial de povestiri – „pentru că, de la alegerea genului și povestea în sine până la felul în care e tratat fiecare personaj, e o poveste delicată, cu multă duioșie bine controlată și o imagine/situație puternică și arhetipală – exact ca în basme.”
…şi când ploaia vrăjită udă cu ultimii stropi pietrele din pavajul străzii, ea deveni mică-mititică încât, acum, abia dacă ajungea cu nasul până în dreptul şiretului de la gheata lui dreaptă. Atunci el se aplecă, întinse palma atingând cu vârfurile degetelor caldarâmul ud şi ea, ţop! Sări în palma lui opintindu-se niţel. El o urcă încetişor – ca să n-o ia ameţeala- până în dreptul feţei.
— Ce ți-am făcut? spuse el în gând. Unde să mă duc?
— Ce ochi de catifea! spuse ea cu uimire.
Dar el nu auzi nimic. Glasul ei putea suna cel mult ca aripa unui fluture atinsă de vânt în zbor.
— Şi ce mari… ia uite! Castanii şi cu firicele verzi.
Băiatul vru s-o sărute pe frunte dar nu nimeri. Era prea mică!
— Ce mă fac cu tine aşa mică?! gândi el. Se scărpină în cap cu mâna liberă, puţin încurcat. Îi era teamă să n-o soarbă cumva când inspiră. Se mulţumi s-o privească nu foarte de aproape, ca să n-o sperie. Îşi scoase batista, în timp ce ea, cu ochii mari, urmărea cu privirea o pisică ce trecea strada, zburlită şi grăbită. Era mare cât un elefant. O înveli pe fetiță în batistă, peste hainele ei mici şi ude şi o aşeză cu grijă în buzunarul de la piept, în dreptul inimii.
— Ce-am făcut, ce-am făcut?! Trebuie să ajungem la vrăjitorul din Căsuţa de curcubeu!
Și porni cu pași mari către căsuţa vrăjitorului. Fetiţa alunecă în fundul buzunarului, se ghemui şi, deşi hurducăită pe drumul care părea nesfârşit, adormi pentru câteva clipe. Băiatul ajunse în dreptul Căsuţei de curcubeu şi inima începu să-i bată tare, tare de tot. Doar bătrânul care locuia acolo îl putea ajuta. Fără el fetiţa ar rămâne pentru totdeauna aşa micuţă cât un greiere. Bătăile inimii lui o treziră.
Cioc, cioc! Nici un răspuns. Șovăi puțin, apoi apăsă clanţa cu mâner din bronz şi intră. Înăuntru mirosea a sirop de căpşuni. Căsuţa bătrânului vrăjitor era colorată şi pe dinăuntru şi pe dinafară în culorile curcubeului. Pe masa din mijlocul încăperii, o ulcică din lut glazurat pe care era desenat un strugure fusese umplută cu sirop de căpşuni. Alături de ulcică se afla o tavă din alamă ciocănită, pe care se odihneau ceșcuțe și pahare din sticlă colorată.
Mmm! Fetiţa scosese năsucul din buzunar, agățată cu mîinile ei mici de marginea pe care era cusut un nasture. Ea cususe nasturele acela într-o zi cînd băiatul venise cu el în palmă.
— Ți-l cos eu, știu cum se coase un nasture! zisese ea cu oarecare aroganță.
Și după ce împunsese zdravăn cu acul îi întinse haina. Băiatul zâmbise ridicând sprâncenele. Toate cele patru găuri ale nasturelui erau acoperite cu ață cusută în toate direcțiile.
— Nu așa se coase! Dacă nasturele are patru găuri trebuie să alegi dacă îl coși așa sau așa, spuse băiatul și desenă cu degetul în aer un x și un semn egal. Tu ai cusut peste tot.
— Ți l-am cusut cu drag. Iar tu faci pe deșteptul și mă faci să mă simt prost.
— Treaba ta dacă te simți așa. Încerc să te învăț ceva. Sau poate preferi să te las să greșești.
— Prefer să fii bun cu mine!
— Dacă aș fi rău te-aș linguși fără să îți arăt cum trebuie făcut.
Aceste discuții aveau loc din când în când. Fata se supăra și se frământa, băiatul se închidea într-o muțenie lungă și în privirea lui egală ea zărea de multe ori urme de mânie cu care nu știa ce să facă și despre care credea că n-au ce căuta în ochii care iubesc. Dar poate… nu mai iubeau ochii lui. Gândul acesta o tortura pe fetița îndrăgostită de băiatul cu ochi de catifea.
Ar fi bun niște sirop! Am nădușit de tot în buzunarul ăsta.
Își roti ochii de colo-colo recunoscând pe pereți culorile Căsuței de curcubeu pe lângă care trecea uneori în drumurile ei. Auzise că acolo locuia un bătrân căruia îi plăceau dulciurile și care pregătea în bucătăria lui colorată prăjituri de tot felul: cu cremă de vanilie sau de lămâie, bomboane umplute cu lichior de portocale, vișine trase în ciocolată, dulcețuri de trandafiri și de nuci verzi și acadele spiralate cu aromă de zmeură.
— Pentru copiii de pe stradă… mințea el, căci îşi păstra mereu aproape jumătate din tot ce meşterea în bucătărie. Ca să fiu sigur că mi-a reuşit reţeta, nu din altă pricină! Copiii au întotdeauna gusturi bune.
Deodată, uşa cu ferestruică din zahăr se deschise şi ieşi cu spatele – împingând uşa cu fundul – bătrânul nostru, purtând în braţe un tort cu două etaje, glazurat cu flori şi frunze din ciocolată. Lălăind o romanță veche dădu cu ochii de băiat, căci din fetiţă nu se zăreau decât doi-trei zulufi ce se iţeau diafan din buzunarul scurtei sale.
— Ptii, nu ştiam că am musafiri!
Puse tortul pe masă lângă carafa cu sirop.
— Muşeţel băiatule, adă ceva bun să întâmpinăm cum se cuvine pe oaspetele nostru!
Din raftul cu cărți de bucate, ridică năsucul adormit un arici cu ochii ca două mărgele. O luă agale din raft în raft, molatec și legănat și dispăru la bucătărie printr-o ușiță cât o palmă, scobită în ușa mare cu ferestruică din zahăr.
Deci ăsta e ariciul cu care am auzit că se sfătuiește bătrânul! gândi băiatul, de parcă zi de zi s-ar întâlni cu câte un vrăjitor care are drept ajutor în bucătărie un arici plictisit. Mușețel se întoarse cu bomboane gumate de toate culorile înfipte în țepi.
— Serviți ce vă place! spuse el ceremonios. Cele roșii au gust de căpșună, cele verzi de mere verzi, cele portocalii de portocală, iar cele galbene de lămâie, spuse el cu glas fonfăit.
În timpul acesta, bătrânul îl cercetase pe băiat pe deasupra ochelarilor, încercând să-și amintească unde-l mai văzuse. Și își aminti. Băiatul simțea privirea curioasă ațintită asupra lui fără milă și nădușea dintr-o mulțime de pricini.
— Ne cunoaștem de undeva? și întrebarea vrăjitorului îi aduse băiatului un nod în gât.
— Mnnu! minți el.
Bătrânul ridică sprâncenele.
— Ce vânt te-aduce pe la mine?
— Păi… am făcut ceva. Adică am spus ceva și așa s-a întâmplat.
— Zăău, ai tu puterea asta? Cum ai dobândit-o?
— Nu știu ce am, adică nu credeam că o să iasă așa, spuse băiatul și glasul îi coborî, iar bătrânului i se făcu milă de ceea ce zărea acum în ochii lui.
— Te ascult! spuse vrăjitorul, târșâind un scaun greu cu cadrul din fier forjat.
Se așeză ținându-se cu mâinile de șale apoi puse coatele pe masă, împingând carafa mai încolo.
— Te rog mult, ajută-mă! spuse băiatul implorând mut: cu ochii, cu fruntea, cu șuvițele de păr ude de sudoarea rece și lipite pe tâmplele care pulsau.
— Mușețel băiatule, nu te-ai rostogolit suficient. Uite ai mulți țepi goi. Dacă ai să mai șterpelești multe dulciuri, n-ai să te mai poți rostogoli deloc.
Și bătrânul îl scărpină nițel pe Mușețel deasupra nasului, prefăcîndu-se că nu aude rugămintea băiatului.
— Poți să o faci din nou cum era? zise el neluând în seamă indiferența bătrânului.
— Ce să fac din nou cum era? Nu pricep nimic din ce-mi spui. De ce nu iei o bomboană de la Mușețel?
— Iau, iau dar… poți? Am să-ți povestesc.
Băiatul înghiți în sec, încercând să scape de nodul din gât. Dar nodul nu plecă.
— Eu m-am supărat foarte tare și i-am spus că nu vreau s-o mai văd și nici s-o mai aud vreodată. I-am spus: uită-mă! și am ieșit în ploaie. Eram furios iar ea a venit după mine.
— Aaa, e despre o ea.
Moșneagul dădu din cap, arătând că începea să priceapă deși știa prea bine totul, de-a fir-a păr.
— Și i-am spus: dispari! Iar ploaia care cădea atunci a făcut-o mică cât un greiere. Am luat-o repede în palmă și am pus-o în buzunar.
— E aici cu noi?
— Da! spuse băiatul cu glasul gâtuit și scoase cu degetele din buzunar pe fetița însetată. O desfășură din batistă. Hainele ei tot ude erau. O așeză pe masa din lemn, fără să se poată uita la ea.
Bătrânul căscă gura de uimire, iar ochelarii îi căzură de pe vîrful nasului. O fetiță așa de mică nu văzuse în viața lui. Și văzuse multe. Se uită la ea îndeaproape, nevenindu-i să creadă că așa ceva era totuși posibil, iar fetița clipi des, făcând un pas în spate, orbită parcă.
— Mi-e sete! Dar glasul ei, nu se auzea deloc.
— Vezi? a spus ceva. Dar nu aud nimic.
— Nici n-ai cum, spuse vrăjitorul ridicându-se cu greutate și căutând ceva cu privirea. Mușețel băiatule, dă fuga și adă o ghindă din coșul tău!
Dă fuga, era numai așa, un fel de a spune, căci Mușețel nu se grăbea niciodată. Ariciul bombăni:
— Păi da… acum sunt bune ghindele mele!
— Haide, haide, nu mai mormăi!
Ariciul aduse coșulețul de pe pervazul ferestrei. Era plin cu ghinde, alune și câteva castane roșcovane. Îi plăcea să-și facă provizii, dar bătrânul râdea de el spunându-i că se va transforma într-un hârciog. Asta nu-i convenea deloc lui Mușețel, care era supărăcios și stătea bosumflat câteva zile pentru un lucru de nimic. Bătrânul desfăcu pălăriuța unei ghinde și turnă în ea câțiva stropi de sirop. O puse pe masă înaintea fetiței și aceasta bău cu sete.
— Tu ai auzit ce-a spus, nu-i așa?
— Desigur, spuse bătrânul. Doar tu nu o mai auzi.
— De ce? De ce nu aud ce spune?
— Păi, nu asta ți-ai dorit?
Băiatul închise ochii și strânse pleoapele.
— Da, așa i-am spus! Ce să fac acum? întrebă aproape răgușit.
Bătrînul își puse ochelarii înapoi pe nas și privi drept în ochii băiatului. În ei nu se zărea acum nici mânie, nici disperare. Se zărea doar o durere. Luă în mână o castană din coșul lui Mușețel.
— Uite, ăsta ești tu: țepos ca o castană în culcușul ei verde. Trebuie să mai crești, să te ardă soarele fierbinte, să te ude ploile de vară și să te bată vânturile ca să te coci și să scapi de hăinuța care te face rudă cu Mușețel.
Băiatul aștepta înfrigurat un cuvânt salvator de la bătrân.
— Ai vrut să nu o mai auzi și n-o mai auzi. Ai vrut să te uite și ea te-a uitat.
— M-a uitat? Nu se poate să mă uite. Și băiatul lăsă învins în pământ fruntea din care fugise culoarea. Erau doar niște vorbe! Cum se poate să se împlinească ceea ce spui când ești supărat?!
— Chiar ție ți s-a arătat că se poate. Oamenii au prostul obicei să spună vrute și nevrute. Mai ales nevrute. Apoi se supără și se miră dacă ceva din ceea ce au spus li se arată aievea. Cuvintele – dragul meu – vin din minte sau din inimă. Cât de puternice sunt gândurile sau simțămintele din care pornesc cuvintele, atât îs și ele. Pricepi tu?
— Am spus doar așa… eram furios. Nu se poate, fă ceva! Și lacrimile porniră din ochii băiatului și se rostogoliră pe obraji până spre bărbie.
— Noi ne-am mai întâlnit demult, într-un vis în care îți spuneam să ai grijă de iubirea ta.
Băiatul primi odată cu aceste cuvinte și ceva purpură în obraji. Se simțea rușinat, descoperit în nevinovata lui minciună. Inima îi bubuia din pricina atâtor frici și emoții trăite într-o singură zi și i se părea că îmbătrânise cu zece ani.
— Un singur noroc ai.
În privirea băiatului scânteie o speranță.
— Că vorbele tale n-au fost rostite din inimă.
— N-au fost! Întări cu nădejdea că bătrânul știe că el spune adevărul.
— Ai să iei fetița cu tine și în această noapte ai să gândești la viața ei și a ta. Caută în sufletul tău, în adâncul lui și vezi că acolo șade adevărul. Doar tu poți să repari ce ai stricat.
— Învață-mă! Cum să fac?
— Nimeni nu poate să-ți spună ce are să-ți spună inima ta. Mâine va ploua și fetița va rămâne mică, așa cum e acum… și bătrînul își aruncă privirea spre fetiță și se înduioșă zâmbind. Fetița adormise într-o ceșcuță de pe tava de alamă. Era o ceșcuță nici verde nici albastră așa… ca marea. Dormea cu burtica în sus și fruntea senină, neștiind cum se pecetluia soarta ei în Căsuța de curcubeu sau dacă va fi din nou cum era. Băiatul luă ceșcuța între palme și o privi cu mirare, cu teamă și drag.
— Am să reușesc. Spuse cu lumină în glas.
— Mușețel băiatule, adă un coșuleț cu bunătăți pentru oaspeții noștri. Vor mânca mai târziu, să se mai îndulcească nițel.
Afară începuseră să se adune norii.
