Povestire scrisă de Laura Pamfiloiu, apreciată de Lavinia Braniște la concursul trimestrial de povestiri – „Un decupaj pe repede înainte, ca viața. Se succed alert stări, personaje, impresii, imagini, ca niște zgomote ce se aud un pic (nu mult!) mai tare din zgomotul de fond cu care trăim. În această succesiune, de la un element la altul, se țese, delicat și aproape imperceptibil, povestea.”
Dimineaţă cu rucola, ciorapi indecişi, mâini reci şi ochi fierbinţi, lift, trafic, la semafor la stânga, deviere de la traseul obişnuit, cabinetul 50, fişa pacientului de cancer, bună ziua, am venit după, da, ştiu, doamna doctor trebuie să mai scrie ceva, aha, a scris deja, ok, oare de ce nu vă găsesc în calculator? Poate pentru că sunt aici în faţa dumneavoastră!!!
276… şi o horă de cifre din care nu reuşesc să mă identific, mergeţi sus să vă semneze, merg sus şi aştept, scaune ocupate, histerectoctomie, ovare, organe, de 13 ani, mă simt bine, nu eu, soţul meu; se deschide uşa.
Ea, cea aşteptată, iese cu privirea în linoleum, încuie uşa cu un pumn de chei şi un urs de pluş sugrumat, prizonier pe vecie. Pleacă, douăzeci şi patru de minute, se întoarce, intru, cer scuze, îmi vine în minte Gogol, spun repede, ea îmi aruncă o privire, ochelari, niciun zâmbet.
Ies. Am hârtia. Sfântul Graal. O pun în portmoneu. O scot. Dacă mi-l fură?
O iau pe Republicii; pe ferestre stau prăfuiţi elefanţii în pijamale colorate, girafele îşi apleacă gâturile şi muşcă din rama de lemn scorojită, hinţile au dispărut. Aici era odată o grădiniţă; acum casa şi-a pierdut amprentele şi se lasă violată de muncitori de etnie care joacă biliard cu pietre imense scoase din caldarâm. Trec mai departe. Palatul copiilor, înot marţi şi joi de la 12.
Cer senin în oraşul interzis mie, care-mi trăiesc dimineţile între copii şi crocodili; mă mir că nu întâlnesc tăblii cu accesul interzis; telefonul stă cuminte, dresat, eu mă bucur şi în jur miroase a vacanţă…
Ce-ar fi dacă m-aş opri? Cafea fierbinte, prăjitură cu nume de insectă fardată toată, pregătită pentru teatru japonez sau comedia dell’arte,
Librărie. Cărţi puse pe silent, apăs butonul şi încep vorbele. Nu intră niciun străin care să mă fure de pe picioare, aşa că mă las furată de râme minuscule care dansează pe hârtie…
Apoi faţa lui, bucurie, îmbrăţişare în faţa maşinii care trage cu ochiul, mă recunoaşte şi dă din coadă fericită…
Paşii mănâncă mai departe din asfalt, străini cu tocuri, claxoane, eu ascunsă după ochi fumurii…
Şcoală. Trepte, uşa tot acolo, explozie de irişi în privirile lor, îmbrăţişări la pătrat cu radicali, o privire de copil şi o voce de el posesiv – am crezut că nu mai vii – am venit, cum aş putea să nu…
I love you teacher! sports, open your copybooks,… ceasul care-mi face cu ochiul semn că trebuie s-o ştreg.
Casa mă aşteaptă, îmi face loc pentru plasele proaspăt culese de pe drum,
verific hârtia, e acolo, în aşteptare, ea e biletul meu de trimitere spre noroc cu care voi câştiga sau nu,
e primăvară dar nu vreau flori în mine, nici muguri, nici seminţe, nici polen…
Seara intră elegant şi se așază la un pahar de vin, ne pieptănăm părul împreună şi spunem glume deocheate, ne atingem buzele şi oftăm
de bucurie.
