Povestire scrisă de Andrei Panțu, apreciată de Dan Coman la concursul trimestrial de povestiri, „pentru umor & registrul absurd”.
E vineri seara, am fost nevoit să lucrez cȃteva ore peste program, sunt mort de foame, ies din clădirea de birouri și intru ȋn mall, nu mai e deschis nimic la ora asta, cu excepția cinematografului de la ultimul etaj, iar acolo au doar popcorn și nachos, nu mă satur cu astea. E târziu, pizza nu livrează nimeni, cel puțin nu aici, ȋn regiune.
Mă plimb pe la etajul ȋntâi, o mulțime de magazine, librării, restaurante ȋnchise. Ȋn cele din urmă dau de un fast food. Intru, e plin de lume, mă ȋndrept spre casă, caut ȋn buzunar portofelul cu cardul, cȃnd ȋl scot ȋmi dau seama că nu mai e aproape nimeni ȋn jur. Cer un cheeseburger și cartofi prăjiți. Piticul din spatele casei de marcat ia comanda, aștept vreo cinci minute, simt un gol tot mai dureros ȋn stomac,
— Interesant, spune piticul. De obicei voi ăștia gay cereți meniu twister. Nu că aș avea o problemă cu asta.
— Nu sunt gay, ȋi spun.
— Dar purtați cămașă roz.
Mă uit atent la mâneci.
— E roșie, ȋi spun.
Ȋn sfârșit vine cheeseburgerul cu cartofi prăjiți la coif. Piticul ȋntinde mȃna deasupra tăvii și le dă drumul. Cheeseburgerul se rostogolește, cartofii prăjiți cad din coif și se ȋmprăștie pe tavă.
— Nu le trântiți, vă rog, ȋi zic.
— Nu le trântesc, spune piticul.
— Puneți-le frumos pe tavă.
Piticul ia cartofii cu mȃna și ȋi așază cu grijă la loc pe tavă.
— Acum ați pus mâna pe ei, ȋi spun.
— Păi și cum voiați să-i pun fără să-i ating cu mȃna? mă ȋntreabă nedumerit.
Dau din cap a lehamite.
— Nu contează.
— Vreți ketchup, sau maioneză? mă ȋntreabă.
— Ketchup.
Piticul golește conținutul unui tub galben peste cartofii ȋmprăștiați pe tavă. O pastă de culoarea chihlimbarului.
— Ce-i asta? ȋl ȋntreb. Am cerut ketchup.
— E ketchup, ȋmi răspunde.
Gust cu degetul.
— E maioneză, ȋi spun.
— De unde știți că nu-i ketchup? mă ȋntreabă.
— Păi ketchup-ul e roșu, ȋn primul rȃnd.
Ȋntre timp venise o morsă ȋn spatele piticului, și se uita peste umărul lui la ce se ȋntȃmpla.
— Iertați-mă, ȋi spun. N-am mai văzut o morsă ȋntr-un fast food.
— Colții sunt de vină, nu-i așa?
Morsa mă privește pentru prima oară. Mă uit iar la pitic.
— Cum ziceam mai devreme, am cerut ketchup. Ketchup-ul e ăla roșu.
— Ce zice? spune morsa la urechea piticului, ȋncet, dar suficient de tare cȃt să aud.
— Nu știu, ăștia gay sunt tare ciudați.
— Nu sunt gay, ȋi spun.
Piticul mă ignoră.
— Spune că cică ăsta nu-i ketchup fiindcă nu-i roșu.
— Păi colorează-l ȋn roșu.
Piticul scoate de undeva un tub de marmeladă și-l ȋmprăștie peste maioneza din tavă.
— Uite ce ai făcut, ȋi zic. Acum e dulce. Cum ȋi mai mănânc?
— Cu mâna, zise piticul.
— Stai, spuse morsa, și-i pune piticului o labă pe umăr. Acum de ce mai e nemulțumit?
— Fiindcă e dulce.
— Fă-l să nu mai fie.
Piticul smulge de sub masă o sticluță galbenă cu suc concentrat de lămâie, și-l stoarce peste maioneza cu marmeladă. După ce se oprește, se ȋntoarce către morsă.
— Acum nu mai e dulce.
Ȋmi duc mȃinile la frunte, ȋmi acopăr ochii. Cine i-a angajat p-ăștia aici?
— Ce mai are? ȋl ȋntreabă morsa pe pitic. Iar pare nemulțumit.
— Vreau să vorbesc cu managerul, le spun.
Se uită unul la altul.
— Eu sunt managerul, spune morsa.
— Nu se poate!
— Ba da.
Scoate dintr-un buzunar un card de plastic pe care scrie alb pe negru manager, și mi-l bagă ȋn ochi, de parcă altfel n-aș fi fost ȋn stare să-l citesc.
— Bine, șoptesc resemnat. Anulați-mi comanda asta.
— Dar de ce țipați? ȋntreabă morsa.
— Ce spune? se ȋntoarce piticul spre morsă.
— Că vrea să anuleze.
— E gay, spune piticul. Ce așteptări să ai de la el?
Morsa dă din umeri, bate cu labele de câteva ori ȋn casa de marcat, care scoate niște sunete stridente, cȃteva scȃntei, pocnește de două ori, țiuie și ȋmproașcă un firicel de fum alb, ȋnecăcios.
— Nu mai merge, spune morsa. S-a stricat.
— Bine, ȋi zic. Dați-mi altceva atunci.
Mă uit la salate.
— Dați-mi o salată caprese.
Mă uit la morsă. Morsa se uită la mine, apoi la pitic, și-i face semn din cap.
— Hai. Salată caprese.
Piticul ia un bol și pune salată de varză. Ȋmi trec mȃinile prin păr, ȋmi vine să-l smulg.
— Caprese, am zis. Nu de varză.
— Aoleu, mă scuzați, spune piticul.
Lasă lingura ȋn varză și ȋmi pune salată de ton cu fasole verde, porumb, ouă tăiate felii. Pune bolul pe tavă. Dau din cap, morsa mă privește nedumerită.
— Acum ce vă mai deranjează?
— E bine așa, lăsați.
— Ce zice? o ȋntreabă piticul pe morsă.
— Că e bine așa.
Ȋmi amintesc abia acum că nu pot să mănȃnc ouă tari, chiar și mirosul mă face să vomit, dar asta e, nu mai stau să mă cert cu ăștia doi, o să le scot din salată și o mănȃnc așa.
— Altceva?
— O ciorbă de burtă.
Piticul ia polonicul, și toarnă ȋn alt bol ciorbă de roșii cu găluște. Între pitic și morsă apare un clovn cu nasul roșu, care se ȋnvârte pe o bicicletă cu o roată și jonglează cu ouă vopsite ȋn toate culorile.
— Te pricepi, ȋi zic.
— Asta nu-i nimic, spune morsa. Să-l vezi cȃnd se ȋmbată cu shoturi de tequila, vine pe aici, și ȋși suflă mucii ȋn ciorbă.
— Ȋn ciorbă? ȋntreb.
— Sau ȋn supă, că nu mai țin minte.
Mă uit la supa din bolul de pe tavă, mă uit la clovn. Mă dezgustă ideea, dar mor de foame, ce să-i faci, o să risc.
— Asta e, spun.
— V-am zis eu că-i gay, spune piticul. Nu m-ați crezut.
Clovnul se dezechilibrează, scapă ouăle, alea zboară prin ȋncăpere și se sparg ȋn jurul meu. Pute a ouă tari, mi se taie pofta de mȃncare.
— Uitați ce e, spune morsa. Ne pare rău pentru toate neplăcerile create. Ca să ne cerem scuze, vă oferim o ȋnghețată.
Mă ȋncrunt.
— E la cutie, ȋmi spune morsa. Vă asigur că nu s-a atins nimeni de ea.
— Bine, ȋi zic. Dați-mi ȋnghețată. De vanilie, vă rog.
Vreau să mănȃnc ceva, orice. Morsa dă din cap, se duce ȋn bucătărie, o aud scotocind prin frigider, pe undeva. Se aud zgomote de borcane, cutii, sticle, lăzi, cum sunt luate de pe rafturi, trȃntite pe masă sau pe pardoseală. Ȋn cele din urmă, se ȋntoarce cu o cutie cafenie de plastic, pe care scrie ceva cu litere negre, chinezești.
— E chinezească? ȋl ȋntreb.
— Thailandeză, ȋmi spune. Direct din Bangkok.
— Hm, zic. Bine.
Mă așez la masă și ȋncerc să deschid cutia. Chiar atunci vine piticul la mine.
— Ȋmi pare rău, dar ȋnchidem.
— Acum stați să termin măcar ȋnghețata.
— Va trebui să o mȃncați afară.
— Bine, dar…
Mă ridic ȋn picioare să protestez. Nu mai am timp să spun nimic, piticul mă ȋmpinge imediat afară, are o forță incredibilă, ȋncuie ușa și trage niște draperii albastre. Cobor pe scările rulante, care s-au oprit de ceva timp, și caut o bancă de piatră, mă așez, ȋncerc să deschid cutia de ȋnghețată, trag de capac, vreau să-l deșurubez, trag cu dinții, ȋn cele din urmă capacul zboară ȋn lături, iar din cutie ies cȃteva morse din fum auriu, fierbinte, și se destramă ȋncet ȋn aerul rece al nopții.
