Poezie scrisă de Adamantha Rev, apreciată de Șerban Axinte, la atelierul Mornin’ Poets, pe 30 ianuarie 2022, la tema cuvintelor considerate nepoetice.
Pun lampa peste laptop îmi trag mănuşile imaginare
sorb din cafea mă imaginez chirurg
ce-şi plimbă bisturiul prin texte
aici tai aici extrag aici introduc cea mai fină aţă
unind cele două puncte din care se prelinge sângele
numai că la moment tot ce pot e să
disec guzganul să-i privesc arterele maţele ţăvi de gaz
singurele care nu duc spre Putin
să-l transform încet în pateu căutându-i inima
dac-aş fi electrician cu acelaşi nivel de skill
luminile mele s-ar aprinde doar din când în când
scoţând la iveală cearcănele obosite ale orăşenilor
cozile de peşte ale sirenelor plictisite din râul îmbuibat cu deşeuri
aripile cenuşii ale păsărilor pe liniile de înaltă tensiune
apoi s-ar stinge fulgerător uneori ar mai picura lent
sălăşluitorii megapolisului s-ar scălda într-o mare de agasare
seara le-ar rămâne doar să vorbească-ntre ei şi să doarmă
laptele s-a stricat iar eu nu mai cred în aceste poeme
în care puteam cândva sufla viaţă
muştele se aşează pe merele răscoapte
tu îmi spui să le-arunc
mă-ntrebi la ce te referi
o după amiază de vară se aşterne leneşă peste noi
deschid gunoiul, merele şi laptele rămân pe masă
