Poezie scrisă de Diana Dumitru, apreciată de Gabi Eftimie la atelierul de poezie Mornin’ Poets, pe 14 martie 2021, la tema poemelor centrate pe detalii, cu accent pe descriere și cele cinci simțuri (vizual, auditiv, olfactiv, tactil, gust).
Mamaie murise deja de două zile, stând țeapănă în coșciugul pus pe patul ei, ca o statuie răsturnată la vreo revoltă. Eu treceam din când în când pe lângă ea și încercam să-i închid de tot ochii opaci și uscați rămași întredeschiși, atingându-i pleoapele gumoase cu buricele degetelor și alunecându-le nesigur spre genele de jos.
Pleoapele stăteau o milisecundă lipite organic și apoi se desprindeau leneș, deschizându-se atât cât să lase să se vadă o treime din irisul verde mucegai, ca și când mamaia supraveghea discret de pe lumea cealaltă că pregătirile merg bine și n-o face nimeni de râs în sat. Între timp degetele mele își continuau drumul pe fața ei, trasând linii pe lungimea nasului rece și neted ca o piatră lunguiață de râu, strecurând vârfurile unghiilor în șanțurile adânci ale buzelor și ciupind ușor pielea străvezie și zbârcită de pe gât, care rămânea o clipă în forma dată de degetele mele, ca apoi să revină la cum era. I-am mai tras o dată pleoapele peste ochi și m-am aplecat peste ea, presându-mi fruntea de-a ei ca-ntr-o luptă de berbeci. Ochii mei erau deschiși nebunește, ai ei abia începeau să se deschidă, într-un soi de competiție care-clipește-prima-pierde, unde mamaie era Mama primordială, iar eu eram încă un exemplar din generațiile care i-au urmat sub teroare: pierzătoare eternă, fără drept la replică în fața surzeniei morții. Stând așa, lipită de ea, și încercând să fac măcar o dată lucrurile ca mine cu ochii ăia de tot voiam să-i închid, aproape că simțeam cum mă copleșește și mă trage spre ea cu totul, aspirându-mi aerul ce-mi ieșea din plămâni și scoțând prin porii lăbărțați vapori de virusuri, radiații, celule maligne, boli autoimune și tot soiul de alte lucruri pe care să le sorb fără să vreau în piept și care să mă potolească odată.
Mi-a venit în minte că nu simt mirosul ăla de moarte pe care îl găseam uneori descris în cărțile frumos aranjate din dulapul de la intrare. „Mirosea a moarte”, cam așa scria în ele, iar în mintea mea se întrepătrundeau izuri sufocante de carne alterată, naftalină și haine de la second-hand. Dar nu, în realitate mamaie murise, iar mirosul de moarte era cu totul diferit: mirosea a parfum sintetic de flori de la săpunul ținut cu anii între hainele ei “de moarte” din șifonier, amestecat discret printre vaporii grei de varză acră ce veneau din bucătăria de vară unde se gătea de zor. Mirosea binișor și a rom de la coliva așezată pe masă, care-mi făcea cu ochiul de fiecare dată când treceam pe acolo în plimbările mele plictisite prin casă și prin curte. Mi se făcuse o foame de nerăbdat și popa nu mai venea odată să-i cânte sau să-i slujească sau ce face el acolo când mai moare câte-un om din sat ca să putem și noi să mâncăm.
Mi-am imaginat o scenă care, atunci când trăia mamaie, ar fi însemnat nesupunerea întruchipată și justificarea oricărei bătăi sănătoase: o furculiță înfiptă adânc precum un steag pe lună sau pe cine știe ce planetă – oricum, ceva destul de intangibil – în inima colivei, fix unde începe să coboare partea mai lungă din crucea de cacao pudră. Cu ochii închiși, răsuceam dureros furculița auzind boabele umede și cleioase de arpacaș cum se desprind unele de celelalte și se prind de altele într-un pleoscăit lipicios perpetuu. Duceam spre gură o încărcătură suficient de mare cât să pice pe drum cel puțin un sfert, și aici mergeam și mai departe cu imaginația: boabele alea picau fix în coșciug, pe mamaie, năclăindu-i bluza bleu, „de moarte”, și trimițând-o exact așa pe lumea cealaltă: murdară și îngălată, ca o purcea. Spărgeam ușurel în măsele arpacașul dulce mestecându-l îndelung și simțind în capătul dinspre gât al limbii un gust discret de sânge și de lapte crud, ca și când coliva aceea păstra în ea seva pierdută a mortului, din care viii se hrăneau și fără de care supraviețuirea nu era posibilă. Înghițeam, luam altă furculiță uriașă, mestecam, înghițeam tot, arpacaș, nucă, zahăr, cacao, sânge și lapte, luând totul pentru mine, neoprind nimic. Ca o purcea.
Când am terminat de mâncat coliva, am deschis în sfârșit ochii. Mamaie se uita la mine cu ochii verzi mucegai întredeschiși enervant și cu bluza curată.
