Povestire scrisă de Cristina Chira, aleasă de Marin Mălaicu-Hondrari la Creative Writing Sundays, la tema „sfârșitul pandemiei în lumea rurală”, pe 5 iulie 2020.
Dubița Fan Curier încetini și opri în fața porții. Conform procedurii, popa Virgil își luă din torpedou masca medicală, își potrivi petecul de material albastru peste barba albă, își trase mănușile strâmte, de plastic, pe mâinile noduroase și luă coletul de pe scaunul de lângă șofer. Ținându-l la depărtare, mai citi o dată numele de pe etichetă: Maria Josan. N-avea nevoie să se uite la adresă, era în sat la el, o știa pe nana Măriuța de mai bine de patruzeci de ani, de când își botezase primul copil și era însărcinată cu al doilea. Acuma băieții ei erau în Germania și toată ziua îi trimiteau pachete. Cu coletul sub braț, coborî din dubiță, sări șanțul și împinse cu încredere poarta.
— Nană Măriuță, strigă el în curtea goală.
De după casă apăru o femeie bătrână cu un ștergar murdar în mână. Purta un batic negru și o pereche de ochelari cu lentile atât de groase că ochii ei măriți abia încăpeau în ramele mov, cumpărate pesemne tot de copiii ei.
— Săru’mâna, părinte.
— Doamne ajută, nană. Hai, că iar ți-au trimis copiii pachet…
— Să le dea Dumnezeu sănătate.
— Să le dea, nană, de ce să nu le dea, zise popa Virgil vesel.
— Ce mai faceți, părinte?
— Mulțumesc lui Dumnezeu, bine.
— Cu noul servici cum e?
— Bine, foarte bine, zise popa Virgil repede. Înainte veneam cu cuvântul Domnului, acuma vin cu daruri de la El, că toate de la El ne vin…
— Așa e, murmură bătrâna plecându-și evlavios ochii.
— Înainte cu colivele, acuma cu coletele, râse popa Virgil. Tot voia Domnului e.
Vorbele astea le auzise de la George și acum le repeta și el pe la toate casele, ca să le arate foștilor enoriași că exista totuși o legătură între vechea lui viață de preot și actuala lui ocupație.
De când auzise că trebuie să se pensioneze, popa Virgil se îngrijorase. Parohia lui consta în vreo patru sate împrăștiate care numărau fiecare sub o sută de oameni; nunți nu mai erau, botezuri nici atât, numai din când în când câte o înmormântare. În fiecare duminică ținea slujba în altă parte, uneori cu biserica goală, dar tot era mai bine decât să stea acasă fără nimic de făcut. Plus că era încă în putere, așa că se bucurase când George, nepotul de soră, un băiat de vreo cincizeci de ani care lucrase șofer pe tir, apoi se angajase la Fan Curier, îi zisese că aveau nevoie de oameni. De când cu pandemnia, o grămadă de orășeni se mutaseră înapoi în sate și își tot comandau lucruri pe Internet, așa că cererea de curieri crescuse.
— Să-mi dați și mie o semnătură aici, zise Popa Virgil întinzându-i femeii un clipboard pe care era prinsă o foaie cu un tabel și un pix.
— Să nu uit, zise femeia după ce Popa Virgil îi dădu coletul. Pachetul pe care mi l-ați adus data trecută, părinte, băieții zic că nu l-au trimis ei.
Nana Mariuța intră în casă și luă de lângă ușă o pungă neagră, desigilată, prin care se distingeau colțurile unei cutii.
— Și mi-au zis să vi-l dau înapoi, că poate îl duceți dumneavoastră unde trebuie.
— Așa? zise popa Virgil încruntat.
Luă cutia și începu să o întoarcă pe toate părțile căutând eticheta.
— Aici văd că scrie pentru Maria Josan, zise el.
— Scrie, fu de acord femeia, da’ adresa nu-i de aici.
Popa se încruntă și mai tare la pachet.
— Zice Strada Mare număru’ 37, da’ aici e numărul 87, îl ajută femeia.
— Păi și stă vreo Maria Josan acolo?
— O fi fata lu’ Costel, băiatul lu’ cumnată-miu, Aurel. Că și pe ea o cheamă tot Maria. Am văzut că a venit și ea acuma, în pandemie. O fi comandat ea ceva.
Popa puse pachetul sub braț.
— Bine, nană Măriuță, sănătate multă.
— Da’ auzi, părinte? zise nana Măriuța uitându-se la el prin ochelarii ca lupele. Ce-o fi făcând fata cu niște hamuri așa mici? Că știu că Aurel și-a vândut caii de prin ’90.
*
Popa Virgil trânti ușa la dubiță, se uită pe geam să se asigure că nana Măriuța dispăruse înapoi după casă, apoi băgă mâna în punga neagră și scoase cutia. O puse în poală și-i ridică cu grijă capacul. Înăuntru, împăturite în hârtie roșie, erau niște curele negre, subțiri și lucioase, bătute din loc în loc cu ținte argintii. Inima începu să-i bată tare. Puse iute capacul și aruncă din brațe cutia, apoi își făcu trei cruci și pupa iconița cu Sfânta Fecioară Maria care atârna de oglinda retrovizoare.
Auzise despre asta, dar nu se gândise c-o să dea vreodată peste asemenea spurcăciune. Chiar la masa de Crăciun, George cu băiatul cel mic al lui popa Virgil și cu nevestele lor începuseră să vorbească despre un film pe care-l văzuseră la cinematograful din Cluj, cincizeci de întunecimi sau ceva de felul ăsta, în care se arătau tot felul de scârnăvii, cum soțul și soția, uitând porunca iubirii dumnezeiești, se chinuiau unul pe altul cu curele, lanțuri și bice, cu lovituri și scrâșnire de dinți, care cică le făceau plăcere. „Ei, drace,” zise Popa Virgil uitându-se dușmănos la cutie.
Primul lui gând fu să arunce cutia în cea mai apropiată pădure – dar dacă dădea peste el vreun cioban, vreo babă, sau, Doamne ferește, vreun copil? Nu, mai bine o lua acasă și o punea chiar el pe foc, să fie sigur că scapă lumea de așa o nenorocire. Numai că imediat își aminti de o nenorocire și mai mare. Dacă coletul fusese trimis prin Fan Curier însemna că Robert, băiatul de la depozit, notase cui îi fusese predată cutia; însemna că destinatarul primise deja mesaj că pachetul trebuia livrat de acum două zile; însemna că era suficient să sune și să facă reclamație ca să-l bage pe Popa Virgil în belea. Iar pruncul ăla, Robert, o vinitură căruia abia îi mijise mustața, era în stare să-l certe iar pe el, om bătrân și preot, de parc-ar fi fost copil mic, și de față cu toată lumea. Plus că nu era prima încurcătură și ar fi fost culmea se se ducă vorba prin sate că Popa Virgil nu putuse să-și țină serviciul.
*
Ria auzi o mașină pe drum, apoi un motor oprindu-se. Își săltă capul din hamac și văzu printre copaci o dubiță albă staționând în dreptul porții ei. Își puse laptopul pe scăunașul de lângă hamac, își trase rochia de plajă peste costumul de baie și o apucă desculță pe potecă spre poartă.
— Ziua bună, Măriuță.
Ria încetini, descumpănită de familiaritatea curierului.
— Nu mă mai ții minte? Sunt eu, popa Virgil, zise bărbatul blând, trâgându-și pentru o clipă masca de pe față.
— A, bună ziua, părinte, zise Ria veselă și-și reluă urcușul spre casă.
Popa Virgil o aștepta sub șopronul de la intrare, cu masca regulamentar pe față, o șapcă cu Fan Curier și un pachet negru sub braț. Ria rămase pe potecă, la vreo doi metri de el. Își încrucișă brațele și zâmbi.
— Parcă îmi zisese Bogdan, vără-miu, că v-ați reprofesionalizat.
— Ei, ce să-i faci, Măriuță, zise popa Virgil. Înainte colive, acuma colete, tot voia lui Dumnezeu o facem.
Ria râse amabil.
— Ce mai faci, tu, Măriuță? continua Popa Virgil cu voce caldă.
Ria zâmbi.
— Nu mi-a mai zis nimeni așa de la bunică-mea încoace. Toată lumea s-a obișnuit să-mi spună Ria.
— Așa? zise preotul distrat. Bine, Ria. Apoi, măsurând-o din cap până în picioare și dând ușor din cap. Te-ai făcut fată mare. Parcă ieri veneai cu bună-ta la biserică și stăteai pitită după fusta ei. Aveai niște cozi legate cu funde albe…
— Da’ ce memorie aveți, părinte…
— Era o femeie tare bună bună-ta, își urmă Popa Virgil șirul gândurilor. Bună și evlavioasă, Dumnezeu s-o odihnească cu drepții. Tu mergi la biserică? o întrebă cam din senin.
Ria ezită.
— Nu chiar în fiecare duminică, dar din când în când…
— Foarte bine faci că mergi, așa trebuie, în fiecare duminică. Că bună-ta a sădit în tine sămânța, noi trebuie să veghem acum să crească.
— Da, părinte, zise Ria puțin confuză.
Popa Virgil își roti privirea prin curte, și-o opri asupra hamacului din livadă.
— Ai venit de mult? se întoarse spre Ria. Că n-am văzut nicio mașină în poartă. Nici n-am știut că stă cineva aici.
— Am venit cu prietenul meu acum câteva zile. A avut niște treabă la Cluj, așa că a plecat cu mașina. Dar se întoarce în seara asta, adăugă repede Ria.
— Nu te-ai măritat? zâmbi preotul.
— Noi vrem, da’ când o vrea și Domnul, părinte, zâmbi Ria.
— Asta așa e, aprobă popa solemn. Să-ți dea Dumnezeu noroc și un băiat bun și serios.
— Să fie, aprobă Ria.
Popa Virgil nu mai zise nimic. Se uita pe fereastră și părea că încerca să deslușească prin perdeaua vișinie interiorul casei.
— Ziceați că aveți un pachet pentru mine? întrebă Ria făcând un pas în față.
Popa Virgil luă pachetul de la subraț și se uită la el de parcă apăruse acolo prin minune.
— Ah, da… A fost o mică încurcătură. A fost livrat din greșeală la nana Măriuța, în deal. Că și pe ea tot ca pe tine o cheamă, mi se pare că sunteți neamuri.
— Da, încuviință Ria.
— Da… zise Popa Virgil continuând să se uite pe fereastră.
— Trebuie să semnez sau ceva? întrebă Ria.
Popa îi întinse clipboardul cu tabelul și pixul. Fata se aplecă, luă clipboardul cu vârful degetelor, îl puse pe genunchiul îndoit și trase o semnătură. I-l dădu înapoi.
— Puteți să lăsați pachetul acolo, pe prag, zise ea arătând cu degetul.
Popa Virgil se aplecă cu coletul în mână, ezită.
— Să nu te superi că te întreb, zise el îndreptându-se de spate, fără să fi lăsat jos coletul. Da’ ce faci tu cu niște hamuri așa mici?
Ria tresări.
— Hamuri?
— Hamuri. Nu m-am uitat în pachet, Doamne ferește, că nu-i treaba mea și e și împotriva regulamentului, zise popa Virgil repede, dar Nana Măriuța l-a deschis, că ți-am zis că a crezut că e coletul ei, și mi-a zis și mie.
— Ah, hamurile, zise Ria vesel. Sunt pentru ponei.
Popa Virgil făcu ochii mari deasupra măștii.
— Ponei?
— Da, prietenul meu are un teren lângă Sibiu, la Dumbrăveni, și se gândește să facă acolo o crescătorie de ponei. E deja o herghelie pe aproape și s-a gândit că dacă tot vin oamenii la călărie, să poată să călărească și copiii. Le-o fi comandat el și a uitat să-mi spună.
— Aha, făcu popa Virgil ușurat. E bine atunci. E bine… Numa’… să fie bune. Că dacă nu sunt bune, e și păcat să fi dat banii degeaba. Ia verifică.
— Părinte, el a comandat, el știe de ce avea nevoie, nu mă bag…
— Dacă nu-s bune, poți să le dai retur. Dacă tot sunt aici…
— Păi oricum returul trebuie să-l facă el pe internet…
— Da’ de venit după pachet, tot eu vin. Așa că hai să ne uităm acum, economisim timp…
— Da’ chiar nu mă pricep, zise Ria cu voce brusc tare și pițigăiată.
— Cum să nu te pricepi? zise popa Virgil molcom. Ce e de priceput? Doar ai văzut și tu cai. A avut și bună-tu, am avut și eu… Îți zic eu dacă sunt bune.
Îi întinse pachetul Riei. Fata îi zâmbi numai cu buzele. Se făcuse palidă.
— Hai. E păcat, dacă tot sunt aici…
Popa stătea cu coletul întins.
Ria luă pachetul și, păstrând distanța de un metru jumate, se duse lângă peretele casei. Scoase cutia din pungă, așeză cutia pe lemnele de foc stivuite lângă perete, scoase capacul, dădu hârtia roșie la o parte.
— Scoate-le din cutie, că așa nu ai cum să-ți dai seama așa.
Ria apucă un capăt și ridică de el: o fâșie subțire de piele neagră, lucioasă, de care se atârnau prinse cu ținte alte bucăți de piele, ca niște coaste de om, și cam de aceeași dimensiune.
Ria se uită la ele cu ochi măriți de groază.
— Părinte, zise ea dând încet din cap, cred că ați avut dreptate. Asta n-are cum să fie pentru ponei. Fecem retur.
— Vezi, Riuță, ce ți-am zis eu, zise popa Virgil binedispus. Nu-i mai bine că te-am pus să te uiți? Dă că le iau eu și le trimit înapoi.
— Bine că ați fost aici.
— Vezi cum le potrivește Dumnezeu pe toate.
— Da, părinte.
— Semnează aici de retur.
Ria semnă în alt tabel. Popa Virgil împachetă mulțumit cutia.
— Sănătate multă și Doamne ajută, zise părintele ieșind de poartă cu mers sprinten. Sări șanțul, se urcă în dubiță, trânti ușa.
Peste gard, Ria urmări dubița dispărând în capătul străzii. Își simțea obrajii arzând. Se așeză pe prag, își scoase mobilul din buzunarul rochiei și scrise un mesaj: „dă și tu retur la jucăriile pe care le-ai comandat”.
Băgă telefonul în buzunar. Îl scoase din nou.
„Și dup-aia mai dă o dată comanda. Aceeași 🤦♀😏🐴”
