Povestire scrisă de Adriana Ruță Neagoe, premiată de Moni Stănilă la concursul trimestrial de povestiri – „Mi-a plăcut în special scriitura pentru nota personală. Există un ton aparte, nu e doar fotografiată realitatea, are umor, are credibilitate. Ușurință de manevrare a limbajului.”
Orice profesor are un elev favorit iar eu eram favorita doamnei P. de matematică.
— Să faceți exercițiile din carte, luni vă dau extemporal. Ne-am ridicat cu toții la ieșirea ei triumfală, cu catalogul la subraț, biruitoare pe câmpul cu soldații răniți ai armatei dușmane. Dar eu nu mă simțeam nici rănită, nici în armata adversă. Mie îmi plăceau orele ei.
Recreațiile erau însă reala atracție, de când venise Ivan din Iași. În câteva săptămâni ajunsese șeful băieților. Ciolănos, cu mărul lui Adam proeminent, se pricepea să-mpartă pumni în hârjoana cu ei și era ager la miuțele ce se încingeau pe hol. Maică-sa îl tunsese unu, cu breton, și asta evidenția un cap mare și țuguiat, care-l făcea caraghios. Dar nimeni n-ar fi îndrăznit să râdă de el, impunea respect fiindcă privirea-i era severă și nu zâmbea.
M-a ales odată să-i fiu nevastă la „Țăranul e pe câmp, ura, drăguța mea, țăranul e pe câmp”. Cântam și eu cât mă ținea gura, ca și cum sunetul scos mi-ar fi putut amorți tremurul, când mă trăgea după el și mă plimba în cerc. Cuvintele ieșeau automat, „ura, drăguța mea”, nu mă mai gândeam la mine cu cuvinte, ci cu imagini, uniforma era rochia de mireasă și creierul zămislea margarete care ieșeau din el și se împleteau într-o cununiță pe cap. Și mie-mi plăcea de el, dar nu știam cum să i-o arăt, căci jocul acela nu începea cu țăranca, ca să-l pot alege și eu pe el de bărbat. Începea cu țăranul care era pe câmp și care trebuia neapărat să-și aleagă o nevastă. Ce mă necăjea era că s-ar fi putut ca el să mă fi ales întâmplător, numai ca jocul să continue, adică țăranca să-și aleagă copilul, copilul să-și aleagă pisica, pisica șoarecele, șoarecele o brânză, și brânza un butoi.
Așa că recreațiile erau totul. Speram să mai jucăm iar jocul cu țăranul, să văd dacă mă ia tot pe mine de nevastă, însă băieții erau prinși ba cu bătutul mingii, ba cu competițiile între ei, să vadă care-i mai tare.
Acasă mergeam pe același drum cu Ivan și Laurențiu. Străbăteam un maidan cu mărăcini, rest din Bărăganul pe care se lărgea Bucureștiul. Locul se chema „La Barăci”, de la niște improvizații insalubre care miroseau a pipi. Singură mă temeam, fiindcă auzisem că acolo dormeau țărani aduși din satele de lângă București ca să lucreze pe șantier și că se-mbătau la birtul de la Barieră și-apoi intrau în barăci. Nu doream să mai dau iar nas în nas cu vreunul, zărisem odată cum arăta o păsărică de bărbat care se mișca iute în timp ce alergam de rupeam pământul cu capul înainte și ghiozdanu-n spate spre bulevardul unde se sfârșea maidanul. De-acolo începeau liniștitor claxoanele mașinilor și forfota de pe trotuare.
Ivan avea cutiuțe de chibrituri goale să prindă bondari care aterizau lin pe niște tufe de gălbenele. Asculta cum zbârnîie cutiuța, după ce-o ținuse peste insectă și-o închisese iute, capturând-o. Pac! Oare ce putea fi acel sunet care se auzea dinăuntru? Un plânset? Un protest al bondarului, ori ce?
— Trebi să fii diștăpt, ne spusese Ivan, să știi întăi și-ntăi să-l cunoști că-i bondar șî nu-i albină. Bondaru ari fundu rotunjît, albina-l ari ascuțît șî dacă nu iești atent ti-nțapă!
— Hăhă, te vaccinează, râde Laurențiu. Desigur că n-avea nimeni chef de vaccin, ne ajungea spaima cu casoletele metalice pe care le căra sora de la cabinet. Clar, de albine trebuie să te ferești, că bondarii-s inofensivi.
Deosebirea dintre albină și bondar a fost explicația care m-a fermecat.
— Ce mă, tu zici de albină, da’ poa’ să fie și-o viespe, completă Laurențiu, ca să-l admir și pe el. Apoi s-a luat de mine.
— Ruță, hăhă, tu ai așa un nas lucios, hăhă, că pot să mă oglindesc în el dacă vreau!
Jignită, am pornit în doi bătaia cu ghiozdane, până când am obosit și am plecat râzând. Ivan a mai rămas pe-o piatră să se joace singur cu bondarii, avea și ață, și-o lega de piciorul bondarului care-o lua în sus. Avea papiotă, să-i ajungă ața pentru mulți.
Eu am intrat în casă lac de apă, mi-am aruncat uniforma, și-n chiloți m-am trântit dintr-un salt pe pat, cu ochii spre fereastră, visând că Ivan plutește pe cer, tras de milioane de bondari pe care îi ține cu ațele de piciorușe și că face cu mâna.
Luni. Alerg prin fața blocului lui Laurențiu. Ghiozdanul mi se zbate pe spate. Am emoții c-o s-ajung prea târziu dacă ocolesc maidanul. Laurențiu trebuie să fi plecat demult. Nu-l văd. N-am cum să nu ocolesc maidanul. Mai sunt 10 minute până sună la clasă. Când dau colțul, surpriză: Ivan! Stă pe piatră și m-așteaptă. Mergem acum amândoi, grăbiți. O luăm peste maidan. Cu el nu-mi mai e frică.
— N-am făcut niciun iexărcițiu pintru extemporal!
Sunt buimacă de când mi-a ieșit în drum pe neașteptate. Mă simt iar ca acolo pe hol, cu el trăgându-mă de mână, în mijlocul copiilor care bat din palme și cântă. Extemporalul nu mai contează.
— Mă mut cu tini-n bancă să mă uit oleacă, să mă ieu după tini dacî n-oi bunghi. Îi voie?
Bineînțeles! Aveam să stăm amândoi în bancă, să fim prieteni. Pașii sunt ușori, nu mai simt ghiozdanul, suntem trași de bondari nevăzuți, s-ajungem la timp.
— Cărțile și caietele-n bancă! aud vocea profesoarei. Țin foaia răsucită spre el, ca să-i fie ușor să copieze. Încerc să stau pe probleme, să nu mă mai gândesc că mă alesese nevastă. Terminăm, merg surâzătoare și predau foaia. Doamna P. îmi zâmbește matern. Ivan mai stă puțin, se duce și el cu foaia.
După o săptămână, doamna P. aduce extemporalele corectate. La ultima problemă raționamentul fusese corect, numai că pusesem virgula cu o cifră mai la dreapta, și mi-a dat 19,4 în loc de 1,94. Așa că am 10 minus. Mintea mea e haihui, privesc absentă fereastra. Zi însorită, duminică e ziua mea, i-am invitat, aștept să se termine cu înmânarea extemporalelor, să facem geometrie.
Doamna P. dă să-nceapă predarea cu isoscelul. Numai că Ivan se ridică brusc. Merge hotărât la catedră. Văd că duce extemporalul lui. Are încă o foaie în cealaltă mână. Nu aud ce șoptește acolo. Bag de seamă că extemporalul meu nu mai e pe bancă. Doamna P. notează ceva și mă cheamă la catedră. Pe extemporalul lui Ivan scrie 9. Mai văd că al meu e acolo, iar profesoara tăiase zecele minus și îmi pusese 9.
— Ruță, mea culpa, aveți amândoi aceeași eroare, iar lui i-am dat nouă. Ivan a observat că pentru aceeași greșeală ție îți dădusem zece minus, așa că ți-am pus și ție tot nouă, cum este și drept.
Mă-ntorc în bancă. Capul enorm țuguiat se așază din nou lângă mine. Ora de geometrie cu isoscelul e gata. Se-nființează Laurențiu. Întreabă la cât e invitația duminică, îi spun. Pe jos, o cutiuță goală de chibrituri întredeschisă. Dintr-un salt, sar în cutiuță. Iau sprijin cu mâinile pe marginea de sus, iar picioarele împing cu ultimile sforțări ca sertărașul ei să alunece înăuntru, și pac!, reușesc să mă-nchid în ea pentru o vreme.
