Povestire de Ana Alexandrescu, aleasă de Corina Sabău la Creative Writing Sundays pe 13 decembrie 2015, la tema: „povestea unui bărbat care decide să se înscrie în Legiunea Străină (scrisă de el)”.
Jacques, Jean, Karl și Tommy stăteau în jurul mesei și jucau domino. Ar fi fost timpul să se spele pe dinți și să coboare la micul dejun, mai ales că îi aștepta o zi grea. Voiau însă neapărat să termine partida întreruptă la ora culcării. Printre firimituri de chec, piese de fildeș, coji de mandarine, câteva bobițe stafidite de strugure și alte mărunțișuri pestrițe, se afla miza: patru monede, valoarea unei intrări la muzeul pe care urmau să îl viziteze după-amiază.
Cel mai îndârjit, după cum i se citea pe fruntea încruntată, era Jacques. Era cel mai mare, îl considerau cel mai deștept, dar nu avea răbdare și nu arăta niciodată bunăvoință față de cei mai slabi. Trebuia să își mențină poziția de lider al găștii cu orice preț și nu își permitea să piardă. Jean, pe de altă parte, era umbra lui Jacques, deși era cel mai înalt și mai bine făcut. Îl adula pe Jacques și ar fi făcut orice să nu îi iasă din grații, așa că pierdea constant, spunând că joacă numai din plăcere. Era binevoitor și împăciuitor, iar obrajii lui erau mereu rumeni, precum ai copiilor bucălați de pe bomboniere. Pe Karl nu îl interesa premiul, el voia să fie în frunte din orgoliu. Pipernicit și bolnăvicios, era cel mai încăpățânat și mai urâcios. Asta și pentru că nu se putea ține noaptea și dormea cu scutec pe el, ceea ce îl făcea victima tuturor bancurilor răutăcioase. Tommy era grăsuțul grupului, vesel și pus pe șotii. Făcea glume deocheate și nu trecea indiferent pe lângă nicio fată. Teama că ar fi putut pierde nu îl lăsa să se concentreze, iar când câștiga, ceea ce se întâmpla foarte rar, îndesa repede banii în buzunar și se lăuda toată ziua. Pentru el, excursia la muzeu era o promisiune că se va afla în apropierea cofetăriei, de unde ar fi putut cumpăra cu cele patru monede o șarlotă mare pentru el și două-trei praline pentru domnișoara doctor, de care era îndrăgostit până peste cap.
Dublu doisprezece, cel cu 91 de piese, este cel mai complicat tip de domino, iar dacă, de obicei, Jacques câștiga rapid obținând 100 de puncte, de data aceasta se lungiseră. Nervii le erau întinși, iar lor, de obicei, nu le trebuiau cine știe ce motive ca să se încaiere. Karl avea nevoie să meargă la baie, dar îi era teamă ca ceilalți să nu îi schimbe piesele, așa că dădea din picior și mișca masa. Tommy își rodea unghiile și stătea aplecat peste joc, să vadă mai bine, iar din când în când îi dădea câte un ghiont ca să înceteze cu bâțâiala. Jean era sigur că Jacques va câștiga din nou, ar fi putut paria pe asta. L-ar fi aclamat dacă ar fi putut, dar îi era teamă să nu ia o palmă peste ceafă. Jacques își descrețise fruntea și privea peste ceilalți, pe fereastră, întinderea nesfârșită de viță de vie. Simțea mirosul victoriei la fel de bine cum simțea aroma omletei cu brânză care se strecura dinspre parter.
Burțile tuturor au scos sunete pline de speranță când s-au auzit pași pe hol. Domnul Claude, responsabil cu bucătăria, a deschis ușa de la camera lor și i-a întrerupt.
— La masă, copii. Cât să mai stau după voi? Ceilalți au terminat deja. Jacques, tu nu primești nimic. Pregătește-te de vizita medicală, ți-a venit rândul la analize.
S-au ridicat toți, mimând disciplina, apoi Karl s-a grăbit să intre în baie înaintea celorlalți.
— Lasă-l pe Jacques primul, tâmpitule. Trebuie să se curețe în urechi și să-și taie unghiile, să se aranjeze pentru domnișoara doctor, s-a hăhăit Tommy. Îl privea însă în ochi pe Jean, care era ținta indirectă a oricărui atac la adresa lui Jacques. Îi lua apărarea idolului său orice-ar fi fost.
— Ce e, Tommy? Ești gelos? Știi că tu nu ai cum să o cucerești cu burta aia a ta?
— Ei da, lasă, că am mai multe șanse decât un fricos care tremură când vede seringa.
— Jacques nu s-ar teme nici dacă ar fi în mijlocul unui câmp peste care plouă cu grenade.
Evocarea unor astfel de imagini dintr-un alt timp și din alt univers îi reducea la tăcere pe cei patru. Se închideau în ei, fie și pentru câteva momente. În imaginația lor deveneau bărbați, bravi conducători de unități capabile să decimeze hoarde de sălbatici însetați de sânge sau armate numeroase dintre cele mai avansate tehnic.
În timp ce Jacques aștepta cuminte pe un scaun în fața cabinetului, ceilalți trei și-au reluat hârjoneala în sala de mese. Tommy, cu un morman de mâncare în farfurie, clădit din toate sortimentele existente la bufetul suedez, fura de la ceilalți cutiuțele de unt sau câte o măslină. Karl a pus între ei o barieră din scobitori și l-a amenințat că dacă mișcă vreuna, fie și din greșeală, va suporta consecințe greu de imaginat. I-a agitat prin față cuțitul bont pentru brânzeturi. „Vezi ăsta?” Jean a încercat să îi potolească, gândindu-se că vor rămâne bosumflați și le vor strica ziua tuturor.
Când a intrat în camera imaculată, Jacques a uitat să mai stea drept și a început să își târâie picioarele. Ezita, pentru că doctorița, domnișoara Denise, era cu spatele și nu părea să-l fi auzit. Spera ca ea să fie ocupată și să amâne recoltarea, dar când femeia s-a întors cu acul și vata cu spirt pregătite, s-a prăvălit neputincios pe scaun. Denise l-a salutat și l-a rugat să își suflece mâneca.
— Jacques, eu nu înțeleg de ce cuiva ca tine îi este frică de doctor. Nu te-ai obișnuit cu mine după atâția ani?
— Nu, nu m-am obișnuit, nici cu acele, nici cu dumneavoastră. Sunteți foarte frumoasă.
— Și tu, și prietenii tăi, sunteți tare amabili cu mine. Am auzit că sunteți o bandă de golani, dar când intrați aici parcă sunteți niște mielușei. Hai, întinde mâna să te înțep.
Denise a reușit să îi ia sânge distrăgându-i atenția cu un zâmbet. Se simțea însă în dificultate de câte ori îi vizita. Nu știa cum să îi abordeze. Era intrigată și reticentă, dar cumva reușeau întotdeauna să o și înduioșeze.
— Știi, Jacques, sunteți plini de candoare, în ciuda a tot ceea ce se spune despre voi. Asta mă uimește de fiecare dată. Nu pare să vă urmărească ceva.
— Ce să ne urmărească? Pe dumneavoastră vă afectează meseria pe care o aveți?
— Nu pot să zic că dorm liniștită. Am tot felul de regrete și dileme. Nu știu niciodată dacă nu aș fi putut face mai mult pentru unii pacienți, de exemplu.
— Noi am ascultat de superiori, nu am fost responsabili pentru mimic. Nu are rost să încercați să înțelegeți. Timpul nu e important, suntem praf de stele, cum se spune, suntem mimic. Dacă mori la 15 ani sau la 80, nu contează. Raportat la o mie de ani, nu contăm deloc.
— Da, asta când mori de moarte naturală. Dar când ucizi sau când ești ucis de altul ca tine?
— E același lucru, tot moarte naturală este, a râs Jacques, presându-și în continuare înțepătura.
— Ești cinic, să știi. Dar probabil numai cinicii se pot înrola în Legiunea Străină. Și cu dragostea cum rămâne? Ați iubit vreodată pe cineva, sau v-a iubit cineva?
— În general nu, drept să vă spun. Mulți am avut mame cărora nu prea le-a păsat de noi, alții au iubit și au fost înșelați sau părăsiți.
— A, și atunci v-ați găsit refugiul în Legiune. Ca o nouă viață, o nouă familie.
— Da, când te înrolezi, funcționarul îți trece automat în formular că ești singur, și dacă ești căsătorit. Nici nu te întreabă. Îți schimbi numele, o iei de la zero. Antrenamentele și marșurile șterg tot trecutul ca un burete. Când mergi prin deșert câte patruzeci de kilometri pe zi, credeți-mă, nu-ți mai stă gândul la femei. Iar dacă îți arde de ceva, se rezolvă simplu, toate fetele sunt leșinate după soldați.
— Și acum?
— Acum ce? Tot o nouă viață, cum ziceați. Suntem la pensie, mai jucăm un domino, mai bem un vin, îi mai facem cu ochiul unei doctorițe drăguțe. Tot înainte!
— Tot înainte, la 79 de ani?
— Mărșăluiește sau crăpi, asta e deviza noastră, a strigat Jacques în timp ce ieșea din cabinet.
Instituția Invalizilor, un soi de azil pentru foști membri ai Legiunii Străine, este o proprietate de 200 de hectare unde se produce vinul Legiunii. Inadaptați social și fără rude care să îi primească, rezidenții cultivă via și au în grijă magazinul de suveniruri în care vând mici legionari de plastic, sticle de vin ștanțate cu insigna lor – o grenadă explodând, magneți de frigider cu steagul verde și roșu și tricouri inscripționate cu dictoane ca „Valoare și disciplină”, „Onoare și fidelitate” sau „Legio patria nostra”.
Scăldat în lumina stranie care l-a inspirat pe Cezanne, cu muntele Sainte-Victoire în fundal și satul tipic provensal din apropiere, locul este o atracție pentru turiști, de la care provin și veniturile pentru întreținere. Reședința veteranilor, o clădire semicirculară care seamănă cu un hotel dintr-o stațiune balneară, este înconjurată de alei cu pietriș, măslini, agave și tufe de lavandă. La marginea domeniului se află un mic cimitir străjuit de chiparoși, care e vizitat de câteva ori pe an, numai în timpul înmormântărilor.
Ceilalți i-au adus lui Jacques în cameră un sandviș și un pahar cu lapte și l-au așteptat să mănânce. Au terminat jocul fără chef. A câștigat Tommy, dar nu și-a permis să se bucure. Plutea ceva în aer. Jacques era abătut și nu scotea niciun cuvânt.
— Ce e, n-ai avut succes cu Denise? a încercat Karl să înveselească atmosfera.
— Denise a noastră m-a cam pus pe gânduri. Hai, echiparea și vă povestesc afară.
Cei patru și-au pus uniformele lor vechi, pe care le îmbrăcau întotdeauna când voiau să fie solemni. Și-au pieptănat bărbile lungi și, purtând chipie albe, centuri late albastre, epoleți verzi cu franjuri roșii, cămăși albe, pantaloni kaki și toate decorațiile pe piept, veteranii au ieșit țanțoși și s-au îndreptat spre bar. Localul se află în mijlocul parcării și are o terasă umbrită, orientată spre munte. S-au așezat la o masă și au cerut câte un pahar de vin alb, cu gheață. Lângă ei mai era un grup care aștepta microbuzul.
În fiecare an, pe 30 aprilie, le plăcea să meargă în Aubagne, să asiste la paradă și să viziteze muzeul Legiunii, unde țineau un moment de reculegere lângă vitrina cu mâna de lemn a căpitanului Danjou. Pe la mijlocul anilor 1800, acesta și mica lui unitate de legionari străini ținuseră piept unui puhoi de mexicani. Din căpitan rămăsese doar proteza din esență de păr. Relicva, ca moaștele unui sfânt, îi impresionează până la lacrimi pe legionarii plini de cicatrici și tatuaje. Cu toții se îmbată și repetă aceleași povești eroice, emoționându-se la fel de tare an de an.
După al doilea pahar, Jacques s-a ridicat și i-a anunțat că vrea să țină un discurs. Credeau că îl va evoca iarăși pe Danjou sau că le va spune a suta oară cum s-a ales cu un glonț în pulpă, încercând să își salveze un camarad.
— Frații mei, cred că am găsit răspunsul la întrebarea care îi macină pe toți. Ce anume ne-a determinat să ne înrolăm în Legiune? Eu unul, mărturisesc, reflectez asupra acestei probleme de când m-am retras în acest loc să îmi odihnesc oasele bătrâne. Abia astăzi am intuit motivul. Toți, de la cel mai proaspăt și neantrenat soldat, până la cei mai respectabili generali, am luat decizia aceasta din cauza, sau datorită FEMEII. Da, nu vă mirați, Ei, că e mama sau soră sau vecină, soție, iubită, amantă, prima dragoste sau ultima, ei trebuie să îi mulțumim. Vă zic eu!
Ca să îi arate că îl susține, Jean s-a ridicat și a spus, închinând.
— În cazul meu, așa e. M-a trădat cu o aschimodie de învățător, vă dați seama? După ce l-am bătut de l-am uscat, m-am alăturat Legiunii. Dar nu regret nimic!
— Vedeți? Asta e! a exclamat Jacques și și-a trântit chipiul pe masă. Distinsa mea mamă aducea în fiecare zi câte un bărbat în casă. Docheri, marinari, ba chiar și popi. Se îmbăta cu ei și își făceau de cap în spatele perdelei, iar eu auzeam tot. De aia am plecat. Mai târziu, când mărșăluiam în Congo și făcusem răni în tălpi de abia mai puteam să merg, mi-a zis caporalul: „iadul ăsta ne scutește de altul mai cumplit, cel al amintirilor și al motivelor pentru care am ajuns aici”. Și tu, Karl? Ai rămas văduv, ți-a murit nemțoaica după primul an de căsnicie. Asta te-a adus printre noi. Karl a încuviințat din cap, cu ochii umeziți.
— Unii dintre noi au avut alte motive, Jacques. Cum rămâne cu spiritul de aventură, cu setea asta de a-ți forța limitele, de a încerca ceva nou? Cum rămâne cu eroismul, cu a te bate pentru o cauză nobilă? l-a întrebat Tommy.
— Baliverne! Nici măcar nu luptai pentru țara ta, luptai pe un salariu de mizerie pentru Franța, pe care ai tăi au înjurat-o de când se știu. Nevoia asta a noastră de aventură ce scop crezi că are, nu tot să le impresioneze pe doamne?
Tommy a tăcut. Fixa cu privirea paharul aburit și îl rotea fără rost.
— Niște boșorogi, niște câini castrați la adăpostul municipal, asta suntem. Nu ne avem decât pe noi și pe frații noștri morți, pe Danjou și pe alții ca el. Păstrăm numai nisip, febră galbenă, oase rupte și înfumurarea cu care îi tratăm pe ăștia care vin aici să ne bea vinul și să se pozeze cu noi.
Se făcuse o liniște de mormânt. Vântul nu mai adia și până și țiuitul cicadelor încetase. Într-un târziu, i-a dezmorțit zgomotul microbuzului care trăsese în față. S-au urcat și și-au ocupat locurile, iar încet-încet zarva a reînceput. Tommy și Karl se certau care să stea la fereastră. Alții vorbeau tare, ca să-i acopere pe ceilalți. De teama curentului, unii închideau geamurile, alții le deschideau pentru că nu suportau căldura. Jacques se așezase pe scaunul de lângă șofer și i-a cerut voie să pună o casetă. Din difuzor a început să răsune un vechi marș al Legiunii, cu ritmul său lent și vocile tânguite ale soldaților din cor. Microbuzul a pornit pe drumul alb, șerpuitor și îngust. Au trecut pe lângă cimitir și pe sub bolta porților din grilaj, unde și-au scos chipiele pentru a saluta statuia scorojită a Fecioarei Maria, împodobită cu flori de plastic.
Muzica monotonă și legănatul mașinii i-au adormit în curând pe toți, ca pe niște copii. În somn, Jacques a simțit un gol în stomac. A deschis ochii și nu a mai văzut șoseaua în față.
