Povestire scrisă de Veronica Stănică, aleasă de Bogdan-Alexandru Stănescu la Creative Writing Sundays, pe 21 aprilie 2019, la tema „o povestire unde centrul de greutate să fie unul dintre personaje, care să aibă parte de o caracterizare completă: indirectă (prin narațiuni secundare aparținând altor personaje – mini-povestiri despre el/ea și prin propriul comportament redat de narator), directă (propriul limbaj, ticuri verbale), descriere (fizică)”.
Am știut că e ea de cum am văzut-o.
Mică, slabă și cocârjată, nu mai păstra nimic din femeia zdravănă, mătăhăloasă aproape, pe care timpul nu reușise să mi-o șteargă din minte. Stătea așezată la marginea patului de lângă ușă, cu umerii plecați și bărbia în piept. Avea părul alb și moale și într-atât de rar, încât de-abia-i acoperea scalpul rozaliu, de șoarece albinos. Nici urmă din permanentul semeț pe care obișnuia să-l poarte și care odinioară îi dădea un aer atât de bătrânicios, deși pe vremea aceea nu trebuie să fi fost deloc bătrână, nu cred că avea nici patruzeci de ani, adică mai puțin decât am eu acum. Dar eu așa o vedeam, bătrână, și urâtă, și rea. Doar ochii îi rămăseseră aceiași. Vicleni, iscoditori. M-a privit și mâinile i-au tresărit în poală.
Mâinile ei mari și lătărețe, de bărbat, cu care cotrobăia prin lucrurile mele atunci când ne-ntâlneam pe stradă, și ne-ntâlneam des, căci îmi apărea pe neașteptate în față de după câte-un colț, indiferent pe unde aș fi luat-o, încât ajunsesem să schimb mereu traseul de frica ei, și îmi scotea caietele din geantă, mi le flutura pe la nas și îmi spunea, cu un soi de satisfacție răutăcioasă, te-am prins, știam eu, te duci la pregătire, și pronunța cuvântul trăgând de vocale până ce-aproape că rămânea fără aer și începea să tușească privindu-mă acuzator, de parcă în cuvântul ăla stăteau toate relele din lume și de toate eu eram cea care se făcea vinovată. Lasă că stau eu de vorbă cu maică-ta, zicea, nu-mi era clar ce-ar fi putut să-i spună mamei, de fapt nici n-o făcea, dar nici nu renunța la pândă și o întâlneam din nou, și chinul se relua, și asta până când, într-un târziu, mi-am făcut curaj, căci de curaj aveam nevoie fie și numai pentru a-i pomeni numele, și le-am zis alor mei, iar ei au început să mă însoțească, pe rând, și, brusc, a încetat s-apară.
Eram pe-atunci în clasa a opta. Mă pregăteam pentru admitere. Participasem la olimpiada de română și ajunsesem până la faza națională, ceea ce pentru ea fusese o surpriză și o dezamăgire totodată, căci Adelina, fiica ei, cu care eu eram colegă, nu reușise să treacă mai departe de municipiu. Dezamăgire pe care nu uita să mi-o azvârle în față ori de câte ori își aducea aminte, și-și aducea aminte des. Avem printre noi elevi cărora nu le sunt suficienți profesorii care predau la clasă, care consideră, vezi Doamne, că e nevoie să facă lecții în particular, și care au impresia că, dacă s-au calificat la națională doar pentru că, să zicem, bunica a fost pe vremuri inspectoare de română și încă se mai bucură de ceva influență, acum sunt centrul universului și lumea întreagă se învârte în jurul lor. Ce n-au aflat acești elevi, și poate c-ar fi cazul să li se spună, e că sunt stele căzătoare, comete palide, de-o zi, care în scurta lor trecere lasă în urmă o dâră ștearsă de lumină, pentru ca mai apoi să dispară definitiv, de parcă n-ar fi existat. Vorbea fără să mă privească, ca și când n-aș fi fost de față, ca și când n-ar fi fost evident că despre mine era vorba. Când termina se trântea pe scaun, făcându-l să pârâie, impresionată de propria-i elocință, oftând, ca după un mare efort. Și părul parcă i se pleoștea.
Nu mai pune și tu la suflet, nu vezi că e invidioasă? îmi spunea maică-mea, când mă vedea iar supărată. E și ea mamă, tu crezi că-i pică bine să vadă pe altul că merge mai departe când fiică-sa bate pasul pe loc? Da’ lasă, că nici nu-și dă interesul. De când o știu, femeia asta n-a făcut altceva decât să vă iscodească, să vă stârnească unul împotriva celuilalt. Nu e nevoie să-mi confirmi, mi-am dat eu seama singură, din ce ne spune la ședințe. Și doar am zis că nu mai merg, că mai tare mă enervez și știi că mi se face rău. Cred c-o să-ncep să-l mai las și pe taică-tău să se ducă, el are mai multă răbdare decât mine. N-am pomenit așa ceva, bate examenul la ușă și ea, în loc să-și vadă de ore, nu mai termină cu mizeriile. Și ce dacă te mai ajută bunică-ta la lecții? Că doar nu-nvață ea în locul tău. Dac-ar avea cine să vă predea ca lumea nu ar mai fi nevoie să te duci aproape zilnic în celălalt capăt al orașului. Și se mai miră că fiică-sa nu are rezultate. Bine că știe să vă dea exemple cu stele căzătoare și comete. Ce m-aș mai duce eu la astronoama asta să-i zic vreo două de la obraz, dar nu e taică-tău de acord, zice că nu e cazul să ne coborâm la nivelul ei și că nu merită, mă rog. Tot ce trebuie tu să înțelegi este că ai muncit pentru asta și nu există niciun motiv pentru care să te simți vinovată. Las-o în pace! Știi cum e, câinii latră, caravana trece.
Trece, dar mai contează și cum trece.
S-a întâmplat să fiu odată de serviciu și să nu am cu ce uda buretele ca să șterg tabla, pentru că iar se luase apa. Când a intrat în clasă și a văzut tabla murdară, acoperită cu o pulbere de cretă pe care buretele uscat nu reușise să o îndepărteze, mi-a aruncat privirea aia rece, de șobolan, de care tuturor ne era frică, s-a dus la tablă și-a început s-o șteargă, nervoasă, cu labele ei uriașe, descriind cercuri din ce în ce mai mari în sus și-n jos, în stânga și în dreapta, lăsându-ne să așteptăm în picioare, cum ne găsise când intrase, căci așa trebuia, când ea deschidea ușa ne ridicam și-o salutam, toți într-un glas, ca la armată, și nu ne așezam până când nu ne ordona, cu vocea ei de caporal fără uniformă pe care-o mai aud și azi, pe loc repaus!, și ne uitam la ea cum stătea cocoțată pe postament, la picioarele ei rășchirate, încălțate în pantofi cu talpă joasă, de femeie-bărbat, la fusta ei urâtă, dreaptă, croită, ca de altfel toate fustele ei, până mai jos de genunchi, la spatele ei lat ce acoperea aproape jumătate de tablă și la permanentul acela care reușea s-o facă să pară mai urâtă chiar decât era, și așteptam să primim ordinul izbăvitor, care nu mai venea. A venit în schimb ea, glonț, la banca mea, cu mâinile întinse-n față și palmele îndreptate spre mine. Vezi, vezi ce murdare sunt, eu acum cum mă spăl, din cauza ta m-am murdărit așa, și s-a apropiat, și-a lipit palmele de fața mea și a început să mi le frece de obraji, până când am simțit cum arde și-atunci mi-a zis soi rău ce ești, semeni cu maică-ta, nici aia nu își pleacă ochii atunci când vine la ședințe, de câte ori n-am zis eu în consiliu că-n școala asta s-au strecurat și elemente care nu ne fac cinste, da’ ce să mai, că eu vorbesc, eu aud.
Mă uit la ea, la ce-a rămas din ea și nu-mi dau seama acum ce simt. E cald, e sufocant de cald, miroase a moși într-un salon de babe, îmi zic, și-mi vine să m-aplec și să mă uit sub paturi, să caut moșul, mă controlez și îmi impun să fiu calmă, nu e momentul acum să râd, nu, nici să plâng nu e momentul, și totuși pute-al naibii și nimeni nu deschide geamul, se face curent, îmi explică una dintre îngrijitoare, cea care m-a condus prin tot căminul, și mămăițele noastre sunt sensibile, nu vrem să se îmbolnăvească. Nu vrem. Altfel, e curat aici, pereții sunt proaspăt zugrăviți, au pus peste tot termopan la ferestre și nu stau mai mult de patru femei într-o cameră, iar camerele-s toate mari și spațioase, cu tavanul înalt. De ce m-or fi trimis aici, ăștia au bani, e evident, n-au ei nevoie de cadourile noastre. Și parcă mare lucru le-am adus, dulciuri și fructe, un fular, șosete groase, o căciulă și o pereche de mănuși. Aș lăsa jos pachetele, dar nu pot, nu știu în ce parte s-o apuc, ce-ar trebui să fac, sau poate nici n-ar trebui să fac ceva, dar până să-mi dau seama ce, și până să mă hotărăsc, rămân țintuită locului, cu pachetele în brațe și haina groasă pe mine, și simt cum mă sufoc, și mămăițele stau toate încremenite la marginea patului și mă privesc, toate mai puțin una, și-s îmbrăcate-n capoțele, și au în dreapta noptiere pe care fiecare își păstrează medicamentele, și câte-o cană, și câte-o poză cu cineva drag, cineva pe care poate l-ar fi dorit aproape dar nu e, au chiar și un brad mic, împodobit, pe-o masă așezată în dreptul peretelui exterior care desparte cele două ferestre mari, și o candelă pe un alt perete, cel de la răsărit, probabil, și stau, mă uit, aștept nici nu știu ce, și-mi zic hai, fă ceva, nu sta ca o momâie, doar de-aia ai venit aici, să împarți cadouri de Crăciun, și nu pot, și stau, și transpir.
A doua zi, maică-mea a venit val-vârtej la școală și nu doar că nu a plecat ochii, dar a avut o discuție scurtă și, atâta cât am putut eu să-mi dau seama, lămuritoare, cu tovarășa dirigintă, căci imediat după aceea lucrurile au intrat pe un făgaș oarecum normal și-o vreme nu am mai avut nicio problemă. Îi povesteam mamei, iar ea zâmbea și mă lua în brațe, și-atunci eu îl simțeam pe frățiorul meu cum o lovește-n burtă, căci eram sigură că avea să fie băiat, deși mama îmi tot zicea să nu mă grăbesc, că nu e după cum vrem noi și, orice-ar fi, sănătos să fie.
Era cam cinci după-amiază când a sunat cineva la ușă și taică-meu mi-a zis sunt obosit, deschide tu, nu sunt acasă pentru nimeni. Mă pregăteam să merg în parc, mai erau două zile până la examenul de admitere și ai mei insistau să ies, să fac mișcare, să mă mai relaxez puțin. În fața mea stătea un bărbat înalt, în uniformă. Bună ziua, mi-a zis, aici locuiește familia Pătrașcu? Da, i-am răspuns. E cineva acasă? Nu, adică ba da, sunt eu, de fapt, pe cine căutați? Nu cu tine am treabă, fetițo, întrebam dacă e vreun părinte, un adult, ceva. Nu e nimeni, sunt singură. Aha. Nici bunica, bunicul? Noi nu locuim cu bunicii. Aha. Uite, fetițo, am aici o citație pentru mama ta, Pătrașcu Alina, i-o dai tu azi, ne-am înțeles? Pătrașcu Alina nu e mama, am zis. Pe mama o cheamă Pătrașcu Maria. Pătrașcu Alina sunt eu. Tu?! s-a mirat omul și trăsăturile i s-au înmuiat puțin. Semnează aici, mi-a zis, după ce și-a dres glasul. Dacă te-ntreabă cineva, să nu zici c-ai semnat-o tu, ai înțeles? Zici și tu c-a semnat-o mama. Nu uita să le arăți hârtia asta părinților tăi. Să le-o arăți astăzi, că citația e pentru poimâine, ai înțeles? La revedere, bună ziua. Când a văzut hârtia, tata s-a schimbat la față. Hai, fugi afară, m-a-ndemnat. N-am așteptat să-mi spună a doua oară. Până la colț am uitat și de bărbat și de citație și de tot.
Am intrat a doua la cel mai bun liceu din oraș, la o sutime diferență față de primul admis. Părinții mei erau în culmea fericirii. Am mers împreună să vedem rezultatele. Când ne-am oprit la semafor, am văzut-o furișându-se în spatele ușii de la intrare. Fiică-sa, Adelina, se înscrisese în altă parte. Auzisem că fusese admisă și ea, dar cu o medie mai mică. Cât timp am stat lângă avizier nu a ieșit de-acolo. Atunci am văzut-o pentru ultima dată.
Câteva zile mai târziu, m-a chemat mama și mi-a zis mâine o să ne trezim devreme, avem o treabă undeva. Ce treabă? am întrebat-o eu. Ți-aduci aminte că înainte de examen a venit un bărbat și ți-a lăsat o hârtie? Uitasem cu desăvârșire. Dar da, acum îmi aminteam. Despre hârtia aia-i vorba. Nu trebuie să faci nimic, doar să-ți iei buletinul la tine.
Șase ore. Șase ore și tot atâtea trepte, câte avea scara de la intrarea laterală a clădirii de pe Strada Eliberării, unde ni s-a cerut să ne prezentăm. Am urcat și am coborât acele trepte de zeci, sute de ori, până când mi s-au înmuiat picioarele și nu am mai putut și-a trebuit să mă așez. Șase ore fără ca cineva să iasă, să-mi spună măcar ce-i cu mama sau să mă întrebe dacă îmi e cald sau îmi e sete sau dacă nu vreau să intru să stau puțin la umbră, pentru că se făcuse deja ora prânzului și soarele-mi ardea în creștet și eu simțeam că mă topesc și-o să mă scurg pe treptele alea, până nu mai rămâne din mine nici umbra. Am stat acolo, cu capul rezemat de zidul zgrunțuros al clădirii, până când a venit mama. Terminase și voia să mergem acasă, voia să mergem cât mai repede acasă.
Mi-am petrecut toată vara pe acele trepte. Din septembrie a început școala și nu m-au mai chemat. De mama, în schimb, aveau nevoie, așa că a continuat să meargă. Într-o zi, în timpul orei de engleză, elevul de serviciu a deschis ușa și a rugat să fiu lăsată la cancelarie. Venise tata să mă ia. Cu o zi înainte, mamei i se făcuse rău. O internaseră la ea, la Județean. Risc de naștere prematură, îi explicase tatei doctorița Donescu, directoarea spitalului. Cea mai bună șefă din lume, cum îi zicea, în glumă, mama. A pierdut mult lichid și-au început contracțiile. O să-ncercăm să le oprim, e prea devreme acum să nască. Din păcate, va trebui să mai rămână internată. Poate chiar până la termen, dacă va fi nevoie. În ultimul timp s-a tot plâns de dureri de cap și nici nu-mi place cum arată. Vreau s-o mai țin sub observație o vreme. Dar nu vă faceți griji, e pe mâini bune. Doctorul Matetovici e un medic bun, cu experiență, știe ce are de făcut. Bietul tata. Dimineață, când m-am trezit, l-am găsit în bucătărie. Trăsese telefonul lângă el și fuma. Nu-ți face griji, mi-a zis, e pe mâini bune. Nu mi-am făcut. Pe urmă l-am găsit așteptându-mă în fața cancelariei. Peste noapte, lucrurile se complicaseră. A fost nevoie de cezariană. Mama a murit acolo, pe masa de operație. Îmi pare foarte rău, ne-a zis doctorița Donescu. Ținuse mult la mama. Și ea, și ceilalți colegi. A fost un om deosebit, unul din cei mai buni anesteziști cu care am colaborat vreodată… Și copilul? o-ntrerupsese tata. Din păcate, nici băiețelul nu a rezistat. Avusesem dreptate, deci. Era băiat.
Tata mi-a povestit tot ce știa. Cineva făcuse un denunț. Eram vizate amândouă. Eu, care, aparent, lipsisem săptămâni întregi de la școală ca să mă pregătesc în particular pentru examenul de admitere, și mama, care, chipurile, îmi făcuse rost de scutiri medicale pentru motivarea absențelor. Două citații fuseseră atunci trimise: una pe numele meu – cea pe care-o primisem eu. Și încă una pentru mama. Hârtia ajunsese la doctorița Donescu, care nu ezitase atunci când mama o rugase să intervină prin cineva de la partid pentru amânarea interogatoriului până după finalizarea examenelor. În timpul anchetei, mama negase toate acuzațiile. Nu, nu lipsisem nicio zi de la școală și asta se putea verifica, exista un catalog, existau martori. De asemenea, nicio scutire medicală nu fusese eliberată pe numele meu. Aveți grijă, tovarășa Pătrașcu, cine a făcut denunțul ăsta a încercat să vă facă mult rău. Și poate c-ar fi reușit, dac-ați fi încăput pe mâna altora mai puțin înțelegători. Părerea mea-i că dumneavoastră aveți nevoie de cineva care să vă protejeze, mai ales în situația în care vă aflați, îi spusese atunci ofițerul care se ocupase de anchetă, făcând aluzie la sarcina avansată a mamei. Numai de dumneavoastră depinde, totul e să vă hotărâți. Se pare că aveau nevoie de cineva care să fie „umbra” doctoriței Donescu, care începuse să-i deranjeze pe anumiți tovarăși prin obstinația cu care refuza să facă favoritisme ștabilor vremii atunci când venea vorba de priorități la consultații sau intervenții la colegi. Mama nici nu voia s-audă și de-asta o tot șicanau. Pe urmă, când totul s-a terminat, tata nu a mai vrut să afle cine-a făcut acel denunț. La ce bun? mi-a zis. Chiar așa, la ce bun?
Trag aer în piept și imediat regret că am făcut-o. Mă-ndepărtez de patul ei și îmi las lucrurile pe masa de lângă geam. Îngrijitoarea ține bradul, să nu cumva să îl dărâm. O simt cum se uită cu jind la pachete. Să nu uit să îi las ceva înainte să plec.
Mă dezbrac și-ncep să-mpart cadourile. Ajung și-n dreptul ei și i le-ntind. Ultima pungă s-a rupt, așa că n-am ce face și i le dau pe rând, unul câte unul. Le apucă lacom și le îngrămădește la piept. Le ține strâns, să nu le scape. Fără să vreau, îi ating mâna. Are unghii lungi, ascuțite. Mă zgârie, dar nu-și dă seama. E atentă la vecina de pat, spre lucrurile căreia aruncă priviri furișe. Le compară, să nu cumva să iasă-n pagubă. Zgârietura mă ustură și mă abțin să suflu peste ea. Din poza de pe noptieră zâmbește Adelina. Nu s-a schimbat prea mult. Seamănă destul de bine cu maică-sa. Din fericire, îi lipsesc permanentul și răutatea din privire. Lângă ea stă un bărbat nu prea înalt, cu început de chelie și o promisiune de burtă prefigurându-se pe sub tricoul pe care scrie mare „Best Dad Ever”. Între ei, o copilă de șase, poate șapte ani, destul de frumușică. Seamănă cu el. Fotografia e făcută lângă Cascada Niagara. O cunoașteți? mă întreabă îngrijitoarea. E fata lu’ mamaia Lucica, îmi zice, fără să aștepte răspunsul. Doamna Adelina. Locuiește în Canada. E foarte serioasă, nu ca alții. O dată n-a întârziat cu plata. E singura ei rudă. În rest nu mai are pe nimeni, săraca, turuie femeia. Nu se jenează că „mămăița” o poate auzi. De soț s-a despărțit de mult, când era foarte tânără. Și-a crescut singură fata. Doar pe ea o mai are, și până și ea a plecat hăt, departe, tocmai la capătul lumii. Dar să știți că eu una n-am ce să-i reproșez. Banul e ban, pachetul e pachet. Se ocupă, aș zice chiar că-i printre puținii care nu și-au uitat de tot părinții. Atâta doar că nu prea vine. Păi ultima oară când am văzut-o nici n-o avea pe asta mică. Ziceți și dumneavoastră, nu-i așa că-i frumoasă? Scuipați-o, să n-o deocheați!
Am mai întârziat doar câteva minute, cât să-mi aducă felicitările de Crăciun scrise de mămăițe pentru echipa de voluntariat. Am ieșit în ziua limpede, senină, și-am inspirat adânc aerul rece. La colțul străzii m-am oprit. Am scos gelul dezinfectant din geantă și am turnat peste zgârietură. Am căutat în teancul de felicitări identice pe cea semnată Lucreția Constantinescu. Am rupt-o și am aruncat-o-n primul coș, împreună cu ce mai rămăsese din gel. Pe urmă l-am sunat pe tata: Ce faci, ai treabă? Nu, de ce? Am terminat mai repede azi și e o vreme minunată, n-ai avea chef de o plimbare?
