Povestire scrisă de Eduard Pandele, aleasă de Marius Chivu la atelierul de scriere creativă, primăvara 2016. Tema: o povestire stranie.
Pe perete e un goblen. Pădurea e deasă și colorată în multe nuanțe de verde, dar ce sare în ochi e pomul albastru pe care l-am cusut eu acolo pentru că nu mai aveam altă culoare. Știu să cos în puncte, mamaie e mândră de mine dar eu mă necăjesc pentru că încă nu pot să fac lâna să zboare și să se împletească singură.
Uriașul mă ține în brațele lui păroase și răsuflarea lui fierbinte mă împiedică să dorm, de parcă aș putea să dorm la comandă, dar eu sunt mic și n-am nici un cuvânt de zis în privința asta. Mă răsucesc ca un melc în cochilie, atent să nu-l trezesc în timp ce îmi trag ușor capul pe sub brațul lui greu, și în clipa când brațul cade în gol împing perna ca să mă înlocuiască. În somn, uriașul mângâie perna umplută cu fulgi de găină de parcă ar fi capul meu, cap de fulgi, îmi vine să râd dar nu e momentul, așa cum spune tataie serios când mergem la biserică și eu mă hlizesc la moșii și babele care fac turul în genunchi, ca o omidă mare și înceată, adormind și trezindu-se fluture la ieșire, când oamenii se destramă ca niște aripi.
Evadarea abia a început, patul de uriași e lung, lat și adânc, plin de dealuri și văi care se schimbă molcom odată cu răsuflarea celor doi giganți. În fața mea se cască peștera de lână, am încercat data trecută să fug pe acolo dar nu e un drum bun, se înfundă, și dacă încerc să sap mai departe fac prea multe mișcări, uriașii se trezesc și mă mai aleg și cu o scatoalcă pe lângă zborul scurt înapoi la perna de plecare.
Așa că mă ridic încet în picioare, clătinându-mă ușor, pământul se mișcă sub mine și durează o veșnicie până reușesc să apuc marginea castelului, pânza e tare și bine prinsă în perete. Trebuie să ajung la țeava de calorifer, acolo o să pot să mă urc pe ea și să merg de-a lungul ferestrei până la scaun, după aia e floare la ureche. Dar până atunci am de trecut multe hopuri, fiecare gâlmă din pat poate să ascundă mâini, picioare sau trunchiuri, atâta-mi trebuie, să calc uriașa pe picior, se trezește din nimic și pe urmă iarăși zac aici cu orele, numărând fiecare secundă în care nu pot dormi.
Am încercat să număr oi, nu merge, nici să mă zgâiesc la castel până adorm nu merge, pentru că îmi imaginez balauri și lupi și vulturi și mai ales umbra aia albastră de pe drum nu-mi dă pace. Poate fi orice lighioană acolo pentru că nu seamănă a nimic, nu știu de ce a ieșit așa, nu semăna cu modelul dar mamaie n-a zis nimic, chiar dacă am văzut-o că s-a întristat când umbra albastră a înghițit tot ghemul de lână, cu ac cu tot.
Mai fac un pas, ținându-mă de perete și de castel, pipăi atent cu piciorul peste o movilă de plapumă, dar tocmai când să așez piciorul, uriașa se întoarce în somn. Îmi acopăr gura ca să nu țip, dar îmi pierd echilibrul și cad, atârnat de goblen ca de o aripă. Plutesc deasupra uriașilor, ținându-mă de crăcile pomului albastru, și văd un ac atârnând din lucrătură pe firul de lână. Poate dacă sar pe el, ca Tarzan? Închid ochii și mă arunc din copac, iar lâna mă lovește în piept ca o funie și mă legăn deasupra covorului care se ridică încet până ajunge sub picioarele mele ca o iarbă moale.
Patul de tortură e în spatele meu, mă mir cum de uriașii pot dormi așa liniștiți în timp ce pentru mine fiecare după-amiază e un chin. Mă îmbrac repede, m-am săturat de blocul ăsta plin de copii proști și răi, de școala rece și urât mirositoare, vreau înapoi la mamaie așa că îmi pun vesta de lână cu dungi pestrițe pe care o am de când mă știu și care a crescut odată cu mine. Caut cheile (doar n-o să las ușa deschisă ca să intre oricine) și mă uit iarăși în urmă, pădurea a invadat patul și uriașii dorm sub o pătură de frunze albastre.
Dau să deschid ușa, dar chiar atunci sună cineva.
