Povestire scrisă de Laura Cosma, aleasă de Cosmin Perța la Creative Writing Sundays, pe 11 februarie 2024, la tema: „o povestire pentru categoria de vârstă 6-10 ani”.
― Nu mai plânge ca proasta, i-am zis lui Cici printre dinți.
― Da’ io vreau la mami, s-a smiorcăit ea în continuare.
― Taci și mănâncă o bomboană. Îi vezi pe copiii ăștia? De-abia așteaptă să râdă de tine.
― Și ce dacă.
― Cum și ce dacă?
Am luat-o de mână si am dus-o în camera noastră, pe care o împărțeam cu două fete mai mari care, din fericire, erau pe-afară la vreuna dintre activitățile la care ne obligau instructorii să participăm.
― Anul trecut mi s-a părut rău de tot. Am crezut că am fost rea tot anul și că mami și tati m-au trimis în tabără ca să mă pedepsească.
Părea interesată, atentă și am continuat:
― Nu mi-a plăcut mâncarea, nu mi-a plăcut programul, nu mi-au plăcut copiii, nu mi-au plăcut instructorii. Voiam la mama. Ceilalți copii se distrau, le plăcea și, când m-au văzut plângând, au râs de mine și m-au poreclit Mucuța-Smiorcuța.
Cici și-a tras mucii în ea și i-a șters cu mâneca rochiței ei verzi pe cei pe care și-i întinsese pe față. A zâmbit. Cam strâmb, dar a zâmbit.
― Nu te cred, mi-a zis. Cine mai pune porecle așa de lungi și de caraghioase?
― Nu-mi pasă dacă mă crezi sau nu.
― Păi și-atunci de ce mi-ai mai zis?
― Ca să nu mai plângi.
― Auzi, da’ chiar ne-au trimis în tabără să ne pedepsească?
Cici părea preocupată sincer de chestia asta și, pentru că era din nou gata să izbucnească în plâns, i-am zis:
― Bineînțeles că nu. Ți se pare că am fi fost atât de rele?
― Sigur n-am fost rele, fiindcă n-ar fi venit Moșu’.
― Dacă nu mai plângi, îți arăt ceva.
― Nu mai plâng.
― Promiți?
Habar n-aveam ce-o să-i arăt. Am luat-o de mână și am dus-o la o plimbare prin tabără ca să trag de timp. În spatele cantinei, exact lângă lac, erau niște pietroaie mari de tot vopsite în toate culorile și o pajiște verde-verde, unde îmi plăcea să mă întind pe iarbă și să mă uit la norișori. Mai ales dacă erau pufoși. M-am așezat pe un pietroi cu Cici lângă mine, gândindu-mă ce să-i arăt. Și atunci am văzut-o. O floare mică, albastră, cu petalele tivite pe margine cu alb, un clopoțel.
― Uite, Cici, l-am găsit!
― Ce-ai găsit?
M-am aplecat, cât pe-aci să vin în cap, și l-am cules.
― E magic. Și cine îl găsește, e special. Noi suntem speciale, i-am spus în șoaptă, cum știam că se spun secretele.
L-am scuturat și am întrebat-o:
― Tu auzi?
― Ce s-aud?
― Clinchetul. După ce-l auzi, o să și vezi.
― Parcă aud ceva, mi-a zis Cici. Și-acu’ ce trebuie să văd?
― Șșt, că le sperii! Aici printre pietre. Zânele.
― Zânele? s-a mirat Cici. Uau.
Ne-am așezat amândouă în genunchi să le vedem mai bine. Zânele nu păreau deranjate de noi. Își făceau treburile lor de zâne. Două își aranjau una alteia părul, aripile și rochiile, încă două se rugau de doi fluturi albi să le plimbe și le promiteau c-o să-i coloreze în schimbul serviciului lor, iar celelalte trei păreau absorbite de explicațiile unei bătrânici și de lectura unei cărți.
― Le vezi! m-am bucurat eu. Vezi ce rochii drăguțe au? Sunt zânele curcubeu, i-am zis lui Cici. Alea trei de-acolo au oră de vrăjitorie cu bătrânica. O fi mămăița lor? Sigur le învață cum să pună curcubeie pe cer.
― Ar fi bună o lupă, a zis Cici. Sunt atât de mici!
Când s-a pornit vântul, mi-am scos hanoracul și l-am potrivit peste două pietre ca să protejez zânele. Am luat-o pe Cici în brațe ca să ne ținem de cald una alteia. Apoi nu mai știu ce-a fost, până când am auzit vocile unei instructoare și ale unor copii.
― De ce te-ai ascuns aici? De două ore te caută toată lumea.
M-am întristat. Una dintre fetițe a încercat să mi-o smulgă din brațe pe Cici, care începuse din nou să plângă.
― I-ai rupt mână, reao!
A tras de ea în continuare și, în timp ce copiii ne-au înconjurat, a început să țipe:
― Mucuța-Smiorcuță și păpușa ei urâtă.
Instructoarea m-a ajutat să mă ridic și le-a cerut copiilor să se potolească. A luat-o pe Cici și mi-a dat-o înapoi. M-a îmbrățișat și mi-a zis:
― Hai să mergem să-i coasem mânuța și să-mi povestești de ce te-ai ascuns.
Seara, înainte să adorm cu Cici în brațe, m-am gândit la ce mi-a spus femeia cea drăguță și că aș putea să încerc, măcar un pic, să-mi placă în tabără.
