Poveste scrisă de Simona Goșu, aleasă de Maria Manolescu la Creative Writing Sundays, pe 10 decembrie 2017, la tema „o povestire cu subtitlul „sau cum am devenit scriitor/scriitoare””.
Îmi vine uneori în minte Elena Simion, o colegă de şcoală. Stătea singură, pe rândul din dreapta, în ultima bancă. Era negricioasă, slăbuţă şi scundă. Avea părul până la bărbie, cu bucle frumoase, strălucitoare, ochii negri, rotunzi şi o privire de căţel pedepsit. Semăna bine cu Negresa, cea mai urâtă dintre păpuşile mele. Când eram mică şi mă jucam de-a profesoara, le puneam pe un rând – Negresa era mereu ultima. Doar pe ea o pedepseam: o trăgeam de păr, o scuturam – niciodată nu răspundea, nu era bună nici la română, nici la mate, nu ştia poezii, nici măcar un cântecel.
Elena nu ieşea din bancă, nu avea nevoie la toaletă. Venise în clasa noastră în primul an de gimnaziu şi ne miram toţi cum ajunsese într-a cincea, că nu scotea niciun cuvânt. Când era ascultată, lăsa capul în jos şi nu zicea nimic. La tablă, rămânea cu creta în mână şi capul plecat, testele le dădea înapoi necompletate. Profesorii ridicau din umeri şi o lăsau în pace – erau prea scurte orele să le piardă cu ea. Însă, la română, doamna Barbu se purta altfel: încerca să o facă să vorbească. La fiecare lecţie nouă, ne dădea câte un test-fulger. Îmi plăceau foarte mult testele astea: conjugam câte un verb şi luam mereu zece.
— Elena, dacă şi de data asta îmi dai foaia goală, te las corijentă, i-a spus profesoara, de la catedră, înaintea testului cu perfectul simplu.
Elena a făcut ce făcea mereu: a tăcut. Atunci doamna Barbu s-a ridicat, cu mâinile în buzunarele sarafanului de blugi, şi-a scuturat părul blond şi s-a îndreptat spre ultima bancă. Nu se grăbea, deşi ai fi zis că de-abia aştepta să ajungă într-un loc anume. S-a oprit lângă colega noastră, care s-a ridicat fără să fie rugată şi a rămas privind în jos, cu mâinile împreunate. Profesoara s-a aplecat deasupra băncii cu buzele strânse şi ochii ficşi. Semăna cu o prinţesă zveltă, frumoasă care îşi certa servitoarea.
— Măi, fetiţo, tu nu vrei sau nu poţi să vorbeşti?
Elena a rămas încremenită. De la barbă în sus, faţa negricioasă i s-a înroşit.
— Vii la şcoală ca să ce? a continuat doamna. Toţi copiii vin aici ca să înveţe, tu de ce vii? Rămâi repetentă, ai trei şi patru la toate materiile!
Fetiţa se lipise de bancă. Şi, cum stătea în picioare, a urcat genunchiul drept, îndoit pe scaun, ferindu-şi capul, închizând ochii la fiecare cuvânt, de parcă îi era teamă de nişte stropi mari de ploaie.
— Şi miroşi urât, miroşi urât! De-aia nu stă niciun copil lângă tine! i-a strigat profesoara şi vocea i se subţiase.
A apucat-o de bărbie, buclele negre i-au tremurat; atunci mi-am amintit cum i se desprinsese o dată capul de corp Negresei, când o apucasem de ciuf şi o aruncasem de perete; cât mă chinuisem să i-l pun la loc.
— Miroşi urât! i-a repetat.
Parcă o durea ceva şi trebuia să ţipe. S-a întors cu faţa spre noi, ţinând-o de bărbie, a tuşit şi ne-a întrebat:
— Nu-i aşa că miroase urât?
Câteva clipe, toţi am tăcut. Faţa albă a doamnei se făcuse roz şi Ciprian s-a auzit slab din prima bancă:
— Pute!
Toţi copiii s-au pornit:
— Ba da, ba da! Miroase urât, miroase urât! a răsunat clasa de glasuri, râsete şi chicoteli.
— Miroase, miroase, am strigat şi eu.
Mi-am luat caietul şi am lovit cu el de bancă. Inima îmi bătea tare, parcă aveam un titirez care mi se plimba din stomac până în gât. Şi, în timp ce plesneam caietul de bancă, m-am uitat în dreapta. Elena a ridicat bărbia – pentru o secundă, ochii ni s-au întâlnit. Avea aceeaşi privire tristă ca a Negresei când i-am ridicat capul din colţul camerei. M-a înţepat ceva în piept, obrajii mi s-au încălzit. Am rămas cu gura deschisă şi caietul în aer.
— Linişte, linişte, ne-a potolit doamna cu glasul ei obişnuit.
Mi-am atins pieptul şi am privit-o pe Elena. Ea îşi ferea ochii. Când a trecut doamna pe lângă mine, foile albe pentru test mi-au zburat din faţă. M-am aplecat să le iau şi am împins una sub banca ei. Am apucat foaia de jos şi am simţit mirosul amar, ca de lapte stricat. Cu mâna la nas, i-am privit şosetele albe, cu dâre maronii, care-i ieşeau din pantofii negri, cu crăpături şi dungi albicioase. Elena îşi netezea caietul deschis cu palma dreaptă în timp ce plângea. Apoi, a ridicat mâna stângă şi mângâia paginile cu amândouă palmele, fără să-şi şteargă lacrimile – le lăsa să curgă, iar cu mâinile îndrepta întruna foile; le plimba grăbită de sus în jos pe caiet, ca într-un joc din care nu avea voie să se oprească.
S-a făcut linişte şi am început testul. Elena a dat foaia goală. La sfârșitul orei, avea faţa uscată şi copia încet de pe tablă, mişcând din buze. S-a sunat de pauză, dar doamna profesoară nu ne-a lăsat să ieşim. Ne-a rugat să o ascultăm:
— Dacă vreţi să o ajutăm pe Elena să nu rămână corijentă, facem aşa: strângem toţi bani să îi cumpărăm săpun, detergent şi, în schimb, ea trebuie să înveţe pe de rost orice poezie de Eminescu, să ne-o recite. Nu mă interesează ce face la testele de gramatică, nu mai iau nimic în calcul, doar poezia. Ne-am înţeles? Vorbiţi cu diriginta, cu părinţii şi, dacă sunt toţi de acord, o salvăm pe Elena de corijenţă, da? Ne vedem săptămâna viitoare!
Ni s-a părut bună ideea. Am strâns bani. A pus şi doamna dirigintă care, în săptămâna următoare, a venit la noi în clasă, înaintea orei de română. A întrebat-o dacă învăţase poezia. Ea a încuviinţat din cap, fără să scoată un cuvânt.
— Să nu ne faci de râs, Elena! Copii, pregătiţi-vă pentru română!
Se sunase de intrare, dar doamna Barbu întârzia. Îi aruncam câte o privire Elenei. Pe banca ei nu era nicio carte de Eminescu. Se uita în gol ca Negresa mea plictisită – părea că nu are nicio grijă.
— O să rămână corijentă şi la română, mi-a şoptit râzând colega mea de bancă.
Doamna profesoară ne-a salutat şi a lăsat o plasă pe catedră.
— Linişte, copii! Înainte de orice, să o ascultăm pe Elena!
— Daaaaa, daaaa, am repetat în cor, bucuroşi că pierdem câteva minute din oră cu altceva.
— Elena?
Ea s-a ridicat, cu ochii înainte, fără să privească pe cineva. În clasă, se auzeau ghiozdane deschizându-se, cărţi alunecând pe podea, chicoteli. Peste tot zumzetul, glasul ei a început stins, dar fără pauze:
„A fost odată ca-n poveşti/a fost ca niciodată,/Din rude mari împărăteşti,/O prea frumoasă fată.”
— Şşşş, linişte! a întrerupt-o profesoara. Elena, tu ne reciţi din Luceafărul?
Fetiţa s-a oprit, s-a lipit de bancă. Şi-a urcat genunchiul pe scaun – vocea i se auzea mai tare în liniştea care se aşternuse în clasă.
„Şi era una la părinţi/Şi mândră-n toate cele,/Cum e Fecioara între sfinţi/Şi luna între stele.”
Era prima dată când o auzeam. Avea glasul gros. Dacă nu ai fi văzut-o, ai fi zis că vorbea un băiat. Versurile îi ieşeau legate din gură, ca într-un cântec. A continuat fără să se uite la noi. Umerii i se îndreptaseră. Privea undeva sus, de parcă citea cuvintele de pe un tablou. Strofele curgeau una după alta. Mi-am aşezat capul pe coate – am ascultat-o. Mi-am închipuit-o pe Cătălina, cu braţele goale şi albe, întinse afară, pe fereastra deschisă prin care se vedea cerul plin de stele. O vedeam plângând. Îl vedeam pe Cătălin: avea chipul lui Ciprian, dar ochii albaștri. Îi vedeam pe amândoi fugind, ţinându-se de mână.
Elena şi-a săltat uşor şi celălalt picior – stătea cu ambii genunchi cocoţaţi pe scaun, cu umerii traşi şi pieptul înainte. Se legăna şi, după: „Porni luceafărul./Creşteau”, a înghițit în sec, fără să-şi coboare privirea.
— „În cer a lui aripe,/Şi căi de mii de ani treceau”, a completat doamna dând din cap.
— „În tot atâtea clipe”, a adăugat fetiţa rapid şi a continuat fără oprire.
Nu s-a mai încurcat până la final. Nu a stâlcit cuvintele, a spus povestea Luceafărului care s-a plimbat printre stele, şi-a schimbat numele, s-a rugat, s-a supărat, s-a întors la locul lui pe cer. A rostit ultima strofă fără niciun semn de oboseală – glasul îi suna şi mai aspru, şi mai răguşit. Şi-a coborât genunchii de pe scaun şi s-a aşezat, cu ochii în jos, de parcă nici atunci nu ştiuse răspunsul. Doamna profesoară s-a ridicat şi a aplaudat. Avea ochii măriţi, clipea des. Ne-a rugat să ne ridicăm să o aplaudăm în picioare. Ea a rămas pe scaun, cu privirea în caiet.
— Uite! i-a zis profesoara şi i-a dat plasa.
Elena a apucat-o repede, a ascuns-o în bancă. Doamna a rămas lângă banca ei, şi-a întins mâinile, dar le-a tras repede înapoi, de parcă nu ştia ce să facă cu ele.
— Ai apă la tine? Cred că ai gura uscată, nu?
Fata rămăsese cu ochii aţintiţi în caiet.
— Poate cineva să-i dea apă?
— Îi dau eu, am zis bâjbâind în bancă.
Doamna Barbu s-a întors la catedră, cu mâna pe gât. M-am apropiat de Elena cu sticla în mână:
— Uite, bea!
Ea a întors capul spre mine, l-a clătinat lent. Nu a clipit deloc, buclele i s-au mişcat uşor. Nu am simţit niciun miros amar.
— Astăzi nu mai dăm test, trecem la mai mult ca perfectul! a răsunat liniştit glasul doamnei şi am tresărit.
Elena a apucat stiloul, a privit fix la tablă. I-am lăsat sticla şi m-am întors la locul meu. Era ultima oră şi, în clipa aia, mi-am dorit să ajung mai repede acasă să o caut pe Negresa, deşi nu eram sigură dacă o mai aveam – probabil că rămăsese undeva prin camera mea, pe fundul coşului cu jucării. Voiam să o găsesc şi să mă joc de-a profesoara: să îi cercetez ochii, să o miros sau să o strâng în braţe. Nu am găsit-o. Poate că mama o aruncase. Mi-a părut rău, ca şi cum pierdusem ceva, un lucru mai important decât o păpuşă veche, de care nici măcar nu îmi plăcuse.
Nu mai ţin minte dacă Elena a băut apa. Nu m-am împrietenit cu ea. Lua tot note mici, stătea în bancă singură; mirosea la fel de urât şi noi tot râdeam de ea. Nu mai ţin minte nici dacă a fost colegă cu noi până într-a opta. Probabil că nu, pentru că nu apare în pozele de la banchetul de la sfârşitul gimnaziului. Îmi amintesc doar privirea ei, felul în care se urca cu ambii genunchi pe scaun, cum îşi netezea caietul când plângea, ochii negri, rotunzi de păpuşă; şi că, uneori, când îmi făceam temele, mă ridicam de la birou şi o imitam cum recita. Mă cocoţam pe scaun cu genunchii, mă legănam şi netezeam cu mâinile caietele. Poate amânam temele, mă prosteam, mă jucam sau poate altceva; sunt o grămadă de lucruri importante pe care le uit zilnic – chestii de serviciu, zilele de naştere ale apropiaţilor sau cumpărături pe care le fac cu lista în faţă; şi alte lucruri mărunte despre oameni sau întâmplări banale, cum ar fi numele ăsta, Elena Simion, nu mi se şterg din minte, mă fac să tresar şi acum, de parcă doar eu le ştiu sau de parcă ar putea să-mi folosească vreodată la ceva.
