Povestire scrisă de Ioana Unk, premiată de Ovidiu Verdeș la concursul trimestrial de povestiri – „Autorul povestirii și-a dat seama că o asemenea temă nu poate fi „reprezentată” direct și a ales cu abilitate soluția reflectării unei drame de familie în conștiința unui copil.”
Mi-a spus mama într-o zi că o să am un frățior sau o surioară. Mă jucam pe afară când tata m-a strigat să vin în casă. Era așa de grav că am crezut că e supărat pe mine, ca atunci când nu reușeam să-mi amintesc poeziile pentru serbările de la școală. Îmi făcusem temele, dar scrisesem cam urât în caietul de caligrafie. Am intrat în casă cu capul plecat și cu pași mici. Mama ședea pe un scaun din bucătărie. M-a chemat la ea, m-a îmbrățișat și am știut atunci că e ceva serios. Mama nu mă îmbrățișează aproape niciodată. Mi-a spus că o să am un frățior sau o surioară, dar că ea simte că o sa fie băiat și că o să-l cheme Dănuț. M-a întrebat dacă mă bucur. N-am știut ce să îi spun, așa că m-am uitat la tata. El zâmbea încurcat și parcă aștepta ceva de la mine. I-am spus mamei că nu știu dacă mă bucur, dar era o minciună. Nu mă bucuram deloc, pentru că îmi imaginam că tata o să-l iubească mai mult pe el, că o să-l ducă la schi și că o să joace fotbal cu el. Eu nu eram prea bună la schi și tata își pierdea uneori răbdarea cu mine, dar în ziua aceea mi-am promis că nu o să-l mai dezamăgesc niciodată. Ca să mă iubească pe mine cel mai mult.
Nu sunt un copil prea cuminte. Știu asta. Mama îmi spune că din cauza mea o doare mereu inima. Și verișoara mea mi-a spus că sunt egoistă. De fapt, nu mi-a spus, mi-a scris un bilețel pe care mi l-a lăsat în caietul de caligrafie. Deși învățasem să citesc, nu i-am putut descifra scrisul, așa că i-am arătat mamei mele bilețelul și am rugat-o să mi-l citească. „Ela, nu fi egoistă! Încearcă cel puțin! Nici eu și nici altcineva nu te va pedepsi, ci viața.” Am crezut că nu e pentru mine, dar numele meu e Ela și în casa noastră nu mai locuiește nimeni cu numele ăsta. Mama s-a uitat la mine mustrător și mi-a spus că probabil verișoara mea nu ne va mai vizita niciodată din cauza mea. Mi-ar părea foarte rău să fie așa. Simona e prietena mea cea mai bună. Mai bine nu îi arătam mamei bilețelul!
Peste câteva zile am început să mergem la doctor cu mama. Întâi la dispensarul nostru, apoi la un dispensar mai mare, căruia tata îi spunea „policlinică”. Pe mine nu mă lăsau să intru cu ei în cabinetul doctorului, așa că stăteam afară pe un scaun și pândeam clanța ușii până vedeam că se mișcă. Inima îmi bătea tare repede și parcă aveam un nod în gât. Dar nu îndrăzneam să-i spun nimic lui tata, pentru că el era tot mai trist. Și nu vroiam să-l iubească mai mult pe frățiorul meu. Mama plângea de fiecare dată când ieșea din cabinet, așa că nu i-am spus că mi-e frică. Aș fi vrut să îmi explice și mie ce se întâmplă, eram destul de mare și știam să păstrez un secret. Doar nu le spusesem niciodată mamei și tatei că verișorul meu stricase taburetul roșu și că m-au certat degeaba pe mine. Odată l-am întrebat pe tata dacă mama o să moară și el mi-a spus că nu, dar nu l-am crezut.
Într-o seară au venit la noi acasă tanti Mariana și nenea Traian. De obicei mă lăsau și pe mine să stau gură-cască pe lângă ei, dacă eram cuminte și nu le întrerupeam discuțiile, dar acum tata m-a trimis în camera mea. Am stat un pic acolo și, după ce toți patru s-au așezat la masa din sufragerie, am ieșit tiptil din camera mea și am început să ascult la ușă. Inima îmi bătea tare de tot și începusem să mă gândesc cum mă vor pedepsi dacă o să mă prindă. Dar ei erau tare prinși în discuția lor și n-au auzit cum a scârțâit ușa de la camera mea. Mama povestea ceva plângând și tanti Mariana încerca să o liniștească, iar tata și nenea Traian ziceau că doar Ceaușescu e de vină. I-am tot auzit repetând un cuvânt, avort, dar nu știam ce înseamnă asta.
Peste câteva zile, mama și tata m-au dus la tanti Mariana și nenea Traian și au zis că o să vină după mine mai târziu. Nu mi-au spus unde se duc, dar am știut că iar merg la policlinică. Tanti Mariana a fost tare drăguță cu mine, m-a lăsat să mă joc cu toate eșarfele ei și nu s-a supărat când i-am rupt eșarfa roșie preferată, iar la amiază mi-a dat să mănânc friptură de pui și cartofi prăjiți, deși nu era duminică. Atunci mi-a trecut prin cap că nu o să-i mai văd niciodată pe mama și pe tata și că tanti Mariana și nenea Traian o să fie părinții mei.
Seara, tata a venit după mine. Era singur, fără mama, și când l-am văzut am început să plâng și l-am întrebat dacă mama a murit. El m-a luat în brațe și mi-a spus că mama e acasă, că nu se simte bine și că trebuie să stea în pat câteva zile. Când am ajuns acasă, am fugit în dormitorul lor. Mama era ghemuită în pat și plângea. Era tare mică, aproape cât mine de mică. Nu vroia nici să vorbească, nici să se joace cu mine. Tata mi-a explicat că mama e tristă pentru că nu o sa mai am un frățior. Și că de asta se simte așa de rău. Am știut atunci că Dănuț s-a supărat pe mine și că de asta nu a mai vrut să vină în familia noastră. Cred că aflase și el de la Simona că sunt o fetiță egoistă.
