Povestire scrisă de Romulus Boldea, premiată de Moni Stănilă la concursul trimestrial de povestiri – „Text captivant – prin cinism și nota adolescentină (mi-a amintit de proza tânărului Dinu Guțu). Nu plictisește, nu obosește. Convinge din prima, nu apelează la tonul ironic și nu simt că tonul e căutat. Un text crud și frumos.”
Când Alin Teodorescu de la a zecea C a fost găsit de salvamontiști degerat într-o râpă din munții Rodnei, am fost mai degrabă bucuros.
Abia dacă ne știam.
Era genul de băiat care saluta pe toată lumea. Era înalt, slab, aproape deșirat și avea ochii de culoarea minei de creion folosită intens.
Înainte să plece weekend-ul acela la schi m-am întâlnit cu el în fața magazinului din curtea liceului.
— Salut, salut, mi-a spus zâmbind.
— Salut, i-am zis cu gura plină, încercând să-mi șterg firimiturile și firele subțiri de varză albă de pe față.
— Ce faci? Toate bune? m-a întrebat el.
Dar n-a așteptat niciun răspuns din partea mea. A trecut mai departe fără să se uite înapoi. Cred că mai avea mulți de salutat până în clasă. Când te cunoști cu toată lumea trebuie să fii eficient, pauza mare are doar douăzeci de minute.
Mi s-a părut tot timpul ceva dubios cu el. Până la urmă de ce să întrebi pe cineva ce face dacă pe tine de fapt nu te interesează? Dar nu mi-am mai bătut capul, am fugit repede în clasă, să copiez tema la mate.
*
În pauză ne-am strâns ca de obicei în spatele magazinului de sandviciuri să fumăm.
Cei cinci lei pe care mi-i dădea mama îmi ajungeau la fix de un sandvici și două țigări. Aveam de obicei patru sau cinci pauze pe zi. Puteam să trec lejer prin două pauze fără să fumez, dar spre ultima oră îmi ardeau buzele după o țigară. Mă duceam în spatele magazinului chiar dacă pe ale mele le terminasem deja în prima parte a zilei. Apelam la bunăvoința colegilor, dar nu de puține ori trebuia să le îndur ironiile și exasperările.
— Bă, dar iar n-ai țigări, cumpără-ți dacă vrei să fumezi! au zis în cor doi tipi care de obicei îmi dădeau țigări, dar acum cred că erau bulversați de chestia asta cu Alin.
Deși se luaseră de mine, în cele din urmă mi-au dat o țigară. Urma ora de franceză, iar profa de obicei întârzia cel puțin zece minute, așa că m-am așezat pe bordura din colțurile căreia se ițeau niște fire de iarbă. Mi-am aprins țigara.
— Cică n-a murit pe loc, a avut timp cât a fost prins sub zăpadă să le trimită un mesaj părinților, „Vă iubesc mult! Iertați-mă!!”. Așa le-a zis.
Ăsta care tocmai vorbise era Tavi.
Nu prea dădea pe la școală, avea părul lung și majoritatea profesorilor îl obligau să se tundă. Singurul care nu-l bătea la cap cu tunsul era proful de mate.
Tavi era olimpic național. Olimpic național la matematică și aproape corigent la restul materiilor. Ăsta era Tavi. Eram prieteni buni. Cu toate astea nu i-am cerut niciodată ajutorul la teme.
Ceilalți nu au mai avut chef să zică ceva, mai ales fetele păreau bulversate. Am fumat în tăcere. În pauza aia a fost pentru prima dată când țigara n-a intrat deloc cum trebuie.
*
Însă la înmormântare ne-am hlizit încontinuu.
În fața blocului lui Alin era adunată o mare de elevi, părinți și vecini. Se circula cu greu, strada era împânzită de zumzete. Numai din partea unde ne-am adunat fumătorii în spatele magazinului se auzeau râsete.
Eram cu ăștia de la mine din clasă și nu ne puteam opri din chicotit. La un moment dat, Elena, șefa clasei, o tipă cu păr pe față, s-a răstit la noi:
— Bă, da voi sunteți chiar nesimțiți?
Ne-am simțit aiurea, așa că am tăcut instant.
Nu l-am cunoscut foarte bine pe Alin, dar, din ce am auzit de la unii dintre colegii mei, îi plăcea să râdă mult. Fusese un băiat jovial pus mereu pe caterincă, așa că toți am presupus că Alin ar fi vrut să râdem și să facem mișto la înmormântarea lui, nu să stăm ca fraierii cu fețele plânse.
Până la urmă nimeni nu recunoștea, dar toți ne-am bucurat foarte mult că scăpaserăm de ore în ziua aia.
*
În schimb, n-am primit nicio zi liberă când un an mai târziu poliția a găsit-o pe Simena atârnată de lustră.
Muștele roiau în jurul ei de parcă ar fi fost o bandă adezivă.
Nu mai venise la școală de vreo săptămână. Nu anunțase pe nimeni, iar conducerea școlii degeaba a încercat să ia legătură cu părinții ei. N-au reușit să dea de niciunul. Se știa că părinții ei sunt despărțiți. Taică-su era undeva prin America, iar maică-sa avea grijă de un bătrân în Italia.
Cel puțin asta era varianta oficială a poveștii. Pe la colțuri se zicea că maică-sa, cât fusese în România, își câștiga existența practicând cea mai veche meserie din lume.
O vedeam des prin centru pe maică-sa. Era îmbrăcată într-o rochie galbenă strânsă cu putere la spate astfel încât i se revărsau șoldurile gelatinoase. Prin aceeași rochie îi vedeam dunga de la chiloți ieșită-n relief. Dar, cu toate astea, când trecea prin fața troiței de care era țintuit un Isus de tablă prost desenat, mama Simenei își făcea rapid câteva cruci de aer.
*
„Prima fată căreia i-am atins sânii s-a sinucis” țin minte că mi-am zis, în timp ce-l ascultam pe dirigu dându-ne vestea.
Nu mai aveam chef de nicio lecție de istorie, voiam să ne de drumul acasă mai repede, dar ora a continuat de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
N-am înțeles de ce pentru Alin s-a organizat o înmormântare demnă de prințesa Daiana, iar pentru Simena nu s-a întâmplat absolut nimic. Nici măcar nu știam cu cine să vorbesc să aflu când e înmormântarea. Nu știam pe nimeni care să-i fie apropiat, tot ce știam e că s-a agățat de lustra din sufrageria unde i-am băgat mâna pe sub bluza neagră.
Așa că după ore n-am mai trecut pe acasă. Ai mei erau la țară, culegeau via, iar pe mine mă lăsaseră să învăț pentru teza la latină. Aveam doi de trei și un șase, eram în căcat până la gât. Dar n-aveam niciun chef să învăț conjugări și declinări. Voiam să beau și să fumez la bodega unde se adunau minerii de la carieră. L-am sunat pe Tavi și i-am zis să ne întâlnim direct acolo.
*
— Ce-i, bă, Răzvane? m-a întrebat Tavi după ce și-a aprins un Kent lung.
În bodegă era fum de să-l tai cu cuțitul, iar draperiile erau trase. Bețivii se certau tot timpul cu vânzătoarele în privința luminii. Nimeni din dugheana aia nu-și dorea lumina soarelui în ochi. Abia îl vedeam pe Tavi. Purta tricoul ăla cu Iron Maiden șapte zile pe săptămână, îl lua câteodată ud de pe sârmă. A și răcit nasol o dată din cauza asta.
— Puteam să o fut, i-am zis după ce am luat o gură de Timișoreana.
— Pe cine?
— Pe Simena, cum pe cine? am zis.
— Cum adică? a zis el în continuare, iar fruntea i s-a încrețit, ca de fiecare dată când simțea vreo emoție mai intensă.
— Bă, dar e beznă aici, abia dacă te văd, i-am zis vrând să schimb subiectul, însă Tavi mă privea fără să clipească.
Mi-am mai aprins o țigară. M-am chinuit să fac vreo două cerculețe de fum, apoi i-am zis lui Tavi:
— Aveam de făcut proiectul ală la română și asta ne chemase pe mine și pe Lidia să lucrăm la ea. Și Lidia asta se tot certa cu gagică-su la telefon, stătea mai mult în balcon, iar eu am început să mă sărut cu asta așa… din senin. I-am băgat mâna pe sub bluză și i-am pipăit sânii. Erau mișto de tot, nici foarte mari, nici foarte mici.
— Ai mai atins pe altcineva în afară de maică-ta? a zis Tavi.
A încercat să facă mișto de mine, dar pentru că n-avea public a renunțat rapid. Nu simțeam nevoia să ne punem la punct decât dacă mai era cineva prin preajmă. Oricât de bune ar fi fost insultele de moment, dacă eram doar noi doi n-aveau niciun farmec.
— Îți zic eu că voia chiar dacă Lidia era în bucătărie, i-am zis.
— Păi și atât de prost ai fost încât n-ai dat-o pe tocilara aia afară?
— Ești prost, i-am zis strâmbându-mă. Cum să o dau afară dacă nu era casa mea?
Nu pot să zic că-mi păsa atât de mult de Simena, până la urmă moartea ei m-a bulversat pentru că ratasem șansa de-a nu mai fi virgin. Nu m-am gândit prea mult la motivele care au condus-o să facă asta. Oricât aș fi încercat nu puteam să-mi imaginez ce te-ar putea face să-ți înfășori cablul de net în jurul gâtului, să te urci pe un scaun, și să te bălăngăni în sufrageria plină de bibelouri prăfuite și mileuri pătate de vin și cafea.
— Și eu aproape am futut-o pe una, a zis Tavi după ce timp ce cinci minute niciunul dintre noi nu mai zisese nimic.
— Pe cine?
— N-o știi tu, e de la Râpa tipa, nu învață în oraș.
— Deci e de la țară?
— Mda, a răspuns Tavi cu jumătate de glas.
Toți băieții când se întorceau din vacanța de vară petrecută la țară spuneau că au făcut sex. Numai Tavi spunea că aproape o făcuse, deci cel mai probabil chiar a ajuns destul de departe. Altfel de ce să te lauzi că aproape ai futut pe cineva?
Mai aveam o țigară de fiecare. Le-am fumat fără să ne mai zicem mare lucru și-apoi am plecat acasă.
*
N-am învățat nimic tot weekendul.
Ai mei îmi ascunseseră cablul de net ca să mă pot concentra. Dar ei nu știau că latina era ultima mea problemă, eram într-o situație și mai de căcat la mate. Glăvan mă prinsese citind la ora lui un roman ferfenițit de Sven Hassel.
— Ce citești tu la ora mea, mi-a zis luându-mi cartea pe care n-avusesem timp să o ascund în bancă.
A examinat coperta cu un panzer german și-o zvastică în colțul din dreapta și mi-a tras una peste cap cu paginile cărții făcute sul.
— Băăă, a zis cu vocea aia hârâită, ai nevoie și de calcule în viață, că te înșală ăștia când o să-ți dea salariu!
„Care salariu?” am vrut să-i zic, dar m-am abținut. Și așa eram în căcat.
*
Peste câteva săptămâni după ce Simena murise, Glăvan m-a scos la tablă. Mi-a dat o ecuație de rezolvat. M-am scărpinat cu bucata de cretă în cap. Voiam să se vadă că mă străduiesc. Am copiat din nou enunțul problemei schimbând câteva semne. Glăvan m-a privit cu o satisfacție reținută. Boșorog infect.
— Treci la loc, mi-a zis, stând aplecat deasupra catalogului cu stiloul lui negru plin de zgârieturi.
— Domn profesor, nu puteți să mă iertați de data asta? am zis, după ce mi-am dres glasul.
Glăvan mă privea cu ochii ăia îngropați în cearcănele maronii lungi până aproape de nas.
— De ce să te iert, Răzvane?
— Păi știți că a murit Simena. Am fost îndrăgostit de ea și n-am putut să învăț din cauza asta. Știți de ce s-a sinucis?
Nu știu de unde am avut atâta tupeu să-l întreb pe senil chestia asta. Cert e că mi-a zis:
— Aia era o curvă ca și mă-sa. Ne vedem în toamnă, Răzvane.
Iar după ce a scris nota doi în dreptul numelui meu a adăugat:
— Teodorescu ăla a fost băiat bun, nu ca tine. Păcat de el.
