Povestire scrisă de Violeta Urdă, premiată de Cezar Amariei la concursul trimestrial de povestiri – „Pentru imaginație, multă imaginație și umor și pentru modul cum integrează elemente de analiză matematică într-o ecuație a cărei derivată este o proză de bună calitate”.
Data stelară XX0X, XX. Ultima frontieră. Începutul campaniei agricole spațiale. Marțian Omenire, bine magnetizat, făcu un efort supraomenesc să stabilească vectorul deplasare, viteza și accelerația necesare pentru a sări șanțul care separa tarlaua 51 a Cooperativei Agricole Planetare de restul ogorului însămânțat cu informație. Stătu un pic în cumpănă, privind dezamăgit sticla goală pe care-o ținea în mână: mulțime vidă; poate şi câteva particule elementare de ţuică… Inspiră adânc, fiindcă simțea că nu mai are oxigen. După câteva mișcări ondulatorii în câmp gravitațional, își luă avânt: un pas mic pentru om, un salt uriaș pentru Omenire.
Datorită unei erori de calcul, un bocanc și marginea de jos a unui crac al combinezonului se mânjiră de bălegar extraterestru. Marțian pomeni globalizarea cosmică şi originea șanțului, cu sistemul lui de coordonate cu tot, dar nu apucă să deschidă acolada, că piciorul îi alunecă pe direcția de orientare a vectorului glisant și se trezi fix în șezut. La coliziunea cu pământul, capul îi descrise o traiectorie semicirculară cu mișcare de recul și revenire pe axă, iar ochii se învârtiră în orbite cu o rotație completă. În strădania de a-și repera poziția în spațiu, reuși să se deplaseze cu o mișcare rectilinie uniform încetinită, adică târâș pe fund, încercând să se dea pe brazdă și să iasă din ecuație fără modificări de parametri. Însă, din cauza turbulenţelor, avu loc o depresurizare explozivă. Realitatea tridimensională a degetului arătător demonstra existența unei găuri în tur. Aceasta echivala cu o spărtură în continuumul spațio-temporal: mintea lui Marțian traversă dimensiuni cosmice cu viteza luminii în vid. Regresiunea temporală aducea întrebarea obsedantă: cum s-o zice în greaca veche „’tu-ți sateliții și gravitația mă-tii”?! Se simțea ca într-un tractor al timpului; un tractor Apollo 16. Pierdut în spațiu. Dar nimic nu se pierde, totul se transformă… Probabil din pricina hurducăturii, simți cum îl trece o funcție simplă într-un spațiu cu măsură finită și atunci se întoarse brusc în prezent. Se răsuci când pe o parte, când pe alta, doar-doar o reuși să ajungă în poziție bipedă. În sfârșit, parcurse toate etapele „evoluției”, din șezut în patru labe, într-un genunchi, mai apoi cocoșat și cu joc de glezne, până la triumful posturii nesigure de homo erectus în misiune intergalactică. Astfel, într-un echilibru precar, enunță pe scurt principiul incertitudinii în limbaj nearticulat și, după ce făcu π-π (cu toate zecimalele), nu mai ținu socoteala…
Momentan, singura problemă era „cum să scapi de beție în 10 pași” în spațiu vectorial complex bidimensional. Și așa începu Marțian demonstrația unei formule complicate, împleticindu-și parantezele. Deși fugea împiedicat, reuși totuși să facă doi pași pe calea cunoașterii științifice. Ehei, de la teorie la practică fusese cale de-un șanț. Venise timpul s-o ia pe arătură şi să treacă la matematici speciale. Dar, cât ai zice „număr prim”, se și trezi alunecând pe-o asimptotă liniară, tangent la o ditamai groapa care nu era în grafic, însă era marcată pe harta aberațiilor S.F. Variabilă necunoscută. Așadar, caz limită: limita de suportabilitate tindea la zero, limita disperării tindea spre infinit. Refuza totuși să vadă numai partea întunecată a Lunii… Stând în patru labe, luă un reper cartezian și începu să se învârtă în cerc, în sensul acelor de ceasornic, vrând să determine azimutul. La 180° se opri și făcu stânga împrejur. Harta minții magnetizate indica 50°. Diagrama de declinație magnetică… Țț. Presupunând, prin reducere la absurd, că s-ar putea rătăci în acel crater, ecuația cercului intra în contradicție cu pătratul capului. Părea logic imposibil: captiv în cuadratura cercului… Nah.
Trecând de la analiză (excesivă) la trigonometrie, încercă să ia în calcul unghiul format de piciorul ridicat în echer cu raza de curbură; se complica inutil. Cel mai bine era să folosească regula de trei (simplă): un bocanc sprijinit în pământ și cele două mâini bine înfipte aproape de marginea gropii. Numai de nu s-ar face fracție celălalt picior săltat pe diagonală… Hop-așa. Brusc simți cum îl trece o funcție complexă. Carevasăzică, el se afla în punctul A; limita finită (parcela cu porumb) era în punctul B. Distanță variabilă – câmp real. Conform axiomei de incidență: oricare ar fi două puncte distincte A, B ale spațiului, există o dreaptă care trece prin aceste puncte. Și linia dreaptă este drumul cel mai scurt între două puncte. Cel puțin teoretic. Dar, după mulțimi de sticle și multiple permutări la crâșma UFO din deal, Omenire nu era în stare să traseze decât o linie frântă.
În sfârșit, îmbinând matematica și fizica, parcurse cu viteză maximă distanța de la A la B și dispăru în timp record în lanul de porumb, ca să reprezinte grafic funcția respectivă. Totuși, găsirea soluției nu însemna punct terminus, ci doar un punct de plecare în formularea unor probleme noi. Așadar, în momentul în care studia monotonia funcției, auzi lansându-se niște proiectile cu laser în Câmpul Aerodinamic Psihedelic. Interferenţele erau o piedică în calea procesării informației.
Error! Reference source not found… Teama lui Marțian creștea exponențial. Știind că suma probabilităților evenimentelor posibile trebuie să fie 1, să fi nimerit oare lângă unicul poligon de simulări de trageri? În cazul de față, funcția fiind balansată, algoritmul probabilist putea să dea greș. (Problema s-ar fi rezolvat eficient folosind paradigma de calcul cuantic.) Fără să mai calculeze probabilitatea de eroare, în urma unui simplu raționament inductiv, Marțian Omenire parcurse înapoi distanța de la B la A, plonjând, printr-un salt uriaș, fix în craterul din care ieșise puțin mai devreme.
Observații și concluzii:
- În ecuația alcoolică de gradul III, țuica este o constantă. E supranumită „lacrimă de stele”, fiind un combustibil absolut neconvențional de lansare în cosmos. În rest, totu-i relativ.
- Particulele de țuică din mere newtoniene se pot transforma în unde care, oscilând, produc energie, dar dacă aceasta e canalizată greșit, apar erori de transmisie cuantică.
- Dacă și numai dacă te afli în stare de beție computațională, după încercarea de a extrage quarci dintr-un reactor de țuică (a cărei tărie se măsoară în qubiți, reprezentând o cantitate de informație infinită), e posibil să cazi în vreun șanț din creierul criptat al unei entități extra-naratoare.
Q.E.D.
