Povestire scrisă de Ioana Obreja, aleasă de Augustin Cupșa la Creative Writing Sundays, pe 16 ianuarie 2022, la tema „criză”.
Cu foaia întinsă în față, Mihai își dă seama că a uitat stiloul acasă. Avea unul scump, primit de la tatăl lui la majorat, stiloul cu care a luat șase în cap la toate probele de la bac și singurul obiect pe care l-a păstrat de la părinți când a plecat de acasă. O șansă unică avea și a ratat-o. A oftat și a semnat cele două exemplare din decizia de încetare a contractului de muncă folosindu-se de pixul uleios pentru clienți, legat cu o sfoară lungă – chiar Mihai venise cu ideea sforii, se săturase să le zică tuturor să pună pixul înapoi. Dă mâna cu actualul fost șef, aruncă o ultimă privire standului unde se vindeau huse de telefon și pleacă cu un zâmbet ușurat. Gata cu clienții care nici nu știu ce vor, gata cu pipițele pentru care nicio husă de telefon nu e suficient de mișto, fără copiii de bani gata cărora trebuie să le spună că nu, nu e doar folia, e și ecranul spart.
Mihai era plecat de cinci de ani în București, dar avusese grijă să nu acumuleze prea multe obiecte. Le-a împachetat pe toate în două geamantane. Închiriase o cameră într-un apartament, unde locuia cu încă un tip pe care îl văzuse de așa puține ori că dacă s-ar fi întâlnit pe stradă, probabil nici nu l-ar fi recunoscut. În primii ani pleca dintr-un loc într-altul, cu tot felul de experiențe neplăcute, iar singur nu-și permitea să locuiască. Se mulțumea cam de un an cu acel apartament, nici bine, nici rău. Înainte să plece, îi bate la ușă.
— Bună. Eu mă mut. Scuze că nu te-am anunțat din timp, dar ți-am lăsat pe hol chiria pe toată luna. Ce facturi mai vin, le plătești din garanție, pe urmă dacă mai rămâne ceva din ea, îmi faci transfer, dacă nu, iară bine. Ceau!
Mihai așteaptă trenul pe peron cu cele două valize lângă el. Se gândește la cei trei ani în orașul în care nu găsise, de fapt, nimic. Plecase de acasă cu o furie adolescentină, o grabă spre independență și o dorință de a lăsa totul în urmă. Acum avea banii lui, știa să plătească facturi, să citească contracte, să facă ciorbă, știa că întâi se dă cu aspiratorul și abia apoi cu mopul. Însă pe cât de multe învățase, pierduse înzecit.
— Alo, mamă, mă întorc. M-am hotărât să dau la facultate. Vin și stau cu voi.
Vorbea cu ai lui doar de sărbători, toată lumea e bine, nu, n-are nevoie de bani, se descurcă el, nu, nu vine nici Crăciunul ăsta la ei, nu, nu s-a hotărât la ce facultate dă, ori dacă dă. De aceea mama lui îi răspunsese imediat la telefon, cu o urmă de panică în voce, apoi, așa uimită, nici nu știa ce să-i zică, ce să-l întrebe.
Cei trei ani Mihai îi petrecuse într-o singurătate neprevăzută. În afară de clienți și șeful său, rareori avea zile în care mai vorbea cu altcineva. La început își făcea veacul prin baruri și cluburi, unde mai intra în vorbă cu cineva, mai petrecea serile pe chatrooms încercând aiurea să închege o discuție, ori pe aplicațiile de dating, dar nici acolo nu avea prea mult succes. Își suna prietenii vechi ocazional, apoi tot mai rar, căci nu mai știau despre ce să vorbească. Ei erau cu facultatea, cu petrecerile, cu prietenii noi. A fost greu la început, dar și-a acceptat singurătatea, încet-încet. Opt ore vindea huse de telefon, ajuns acasă își făcea de mâncare, citea, se uita la vreun film, făcea sport. Sfârșiturile de săptămână le petrecea făcând curat și cumpărături, apoi poate un film sau o carte.
Ieri, Mihai a realizat că poate face ce vrea, că nu-l ține nimic în loc și nu mai are nimic de pierdut. S-a gândit la foștii colegi de liceu și la ritmul liniștit al vieții lor, ajutați încă de părinți. Ai lui aveau o situație financiară bună și l-ar fi ajutat oricând, însă cum refuzase să meargă la facultate și să mai locuiască împreună cu ei, Mihai nu a vrut să accepte niciun ajutor din partea lor. Acum s-a hotărât totuși să profite de acest deget întins.
Pe drum, le scrie vechilor prieteni că se întoarce în Târgu Jiu. Vlad nu e în oraș, Marius are mult de învățat, iar Ana nici măcar nu îi răspunde.
N-a mai fost în orașul natal de prea mult timp, dar totul parcă a rămas oprit în timp. Merge pe jos de la gară, relaxat, cu gândul departe, știe drumul ca în podul palmei. Făcuse tot orașul la pas în adolescență, avea zile în care pur și simplu se plimba fară țintă și ar fi mers tot în față, până nu mai recunoștea împrejurimile. Cu timpul, asta a devenit tot mai greu, a ajuns să cunoască toate străzile, iar acum, oriunde l-ai pune în acel oraș, s-ar orienta instant. Fiecare loc era în strânsă legătură cu câte o amintire sau o persoană, serile de la Insulă, pasajul sumbru de la gară, cozile nesfârșite de la covrigării și, bineînțeles, Coșbuc și Ecaterina.
Acasă, părinții îl așteaptă în liniște pe canapeaua din sufragerie, amândoi cu aceeași grimasă înțepenită, cumva șocată, cumva speriată. Mama lui îl întreabă dacă s-a întâmplat ceva, tatăl îl întreabă dacă a rămas fără bani. Mihai le povestește scurt că vrea să dea la facultatea de istorie din oraș și că a decis să locuiască în continuare cu ei, o vreme. Nu primește niciun comentariu din cele pe care le primea în liceu, niciun de ce nu te duci la București, niciun ce faci pe urmă cu așa facultate de nimic.
— Ți-e foame?
Părinții lui au luat masa deja, așa că doar se uită la Mihai cum mănâncă iahnia de fasole. Mama lui se ridică din când în când, îi aduce castraveți murați, șervețele, murături asortate, ceapă spartă cu sare, alte șervețele, dar cu model floral, un cuțit. În rest e liniște. După masă, Mihai se retrage în camera lui. Părinții foloseau acum camera pentru a depozita cutii cu fel de fel de lucruri și pentru suportul de uscat haine. În afară de asta și patul fără așternuturi, totul e la fel. Pe birou e o poză cu gașca din liceu, prietenii lui acum ocupați. Mihai o ridică să o privească mai atent. Nu e înrămată, era așezată astfel încât să se sprijine de perete. El nu se schimbase cu mult, doar îi crescuse barba și nu mai avea plete. Stătea în mijloc, cu mâinile după umerii lor. În stânga era Vlad, cu ochii închiși, proaspăt tuns pentru că luase notă mică la un test și îl pedepsiseră ai lui. În dreapta stătea lipită de el Ana, machiată cu mult negru și la gât cu un colier gros din piele cu ținte ascuțite, apoi, în final, doar o parte din Marius, căci el nu stătea niciodată locului. Pe spatele pozei era scris: Cei mai tari adolescenți din lume.
Mihai nu s-a mai gândit de mult la viața lui de atunci. Multe imagini i se aprind în minte, aduse de undeva din spatele creierului, ca într-o cutie legată cu un lacăt. Era cu totul altă persoană, dormea nepăsător cu capul pe băncile liceului așteptând ziua de vineri ce părea că nu mai vine, când mergea la pub cu gașca, se pierdeau în fumul dens de țigară și gustul celui mai ieftin pet de bere, îi sângerau picioarele de la bocancii grei și rigizi, dar nu-l durea nimic, nimic, și mai era și mirosul Anei, izul iute al scorțișoarei, o sticluță mică ce o purta mereu în buzunar. Iar toate astea prăbușindu-se la cuvintele cele din urmă, când Mihai era cu un picior plecat din oraș. Nu-și amintește precis, a fost o perioadă încețoșată, dar știe că le-a aruncat niște reproșuri, care poate nu-și aveau locul, și mai știe și câteva cuvinte urâte, care sigur nu-și aveau locul.
Cuprins de asemenea melancolii și regrete, Mihai e copleșit. Aproape amețit, se sprijină de birou și insipiră adânc, descoperind cu stupoare o sete profundă, de nestăpânit. Scoate din dulap bocancii și geaca de piele și le îmbracă așa jerpelite cum sunt. Câteva clipe chiar ia în calcul să-și radă barba, dar nevoia de a bea ceva e prea mare, așa că pleacă grăbit spre localul de lângă liceu. Bocancii îl bat teribil, dar e bine, durerea îl împiedică să-și amintească câte și mai câte din acel nenorocit de loc. Mai mult n-ar suporta.
În fața ușii grele, respiră adânc de trei ori. Din spatele ei se aude muzică tare. Mai respiră de alte trei ori și încearcă să identifice melodia. Era jocul lui și al Anei, ieșeau așa des acolo că învățaseră toate melodiile. Când începea una noua, trebuia să spună cât mai repede cine cântă. Cum nu reușește să identifice trupa, o ia ca pe un semn bun și intră. E cald, miroase a bere vărsată, a aer stătut, mucegai și transpirație, a nopți de beție și a prima iubire. Nu se lasă amețit, scanează repede localul pentru vreo față cunoscută, dar sunt doar adolescenți. Merge glonț către bar, e altă barmaniță, cere o halbă de bere și nu face nici gluma cu Stella rece și nici pe cea cu o Skoll cu lămâie. Fata are un nas cârn, precum al vrăjitoarelor suite pe cozile de mătură și cu poțiunile lor bolborosinde în cazan, dar pesemne ea e o vrăjitoare nepricepută judecând după cantitatea enormă de spumă din halbă, pe care o umple greu în timp ce aruncă puțin câte puțin din spumă, cu o lingură specială. Mihai privește procesul răbdător. Melodia se schimbă, e Radiohead. Un grup de adolescenți se strâng în spatele lui, așteptând să comande la bar. E melodia lor preferată și au nevoie de vodcă. Unul dintre ei, un băiat scund, rotofei, fără niciun fir de păr pe față, se caută cu patos prin toate buzunarele. Scoate câteva bancnote și le numără, iar fata de lângă el își dă ochii peste cap.
— Atât? îl întreabă vrăjitoarea punându-i berea în față.
Mihai se întoarce spre tinerii din spate și îi scrutează din cap până în picioare. Băiatul rotofei are pomeții roșii și ochii gânditori, nu-i ajunseseră banii. Fata așteaptă cu o bancnotă mare în mână, e machiată cu mult negru pe fața aproape albă, e cu un cap mai mare decât el fiindcă poartă bocanci cu platforme imense. Cu ei mai e încă un baiat, tot înalt, el are barbă bogată și așteaptă absent, cu mâinile în buzunarele blugilor de un negru spălăcit.
— Copii, voi ce vreți? Vă iau eu.
Băieții tresar, nu știu cum să-i zică mai repede că nu e nevoie, dar fata ascunde repede bancnota și-i zice hotărât că vor trei vodci. Mihai îi cere vrăjitoarei să-i dea patru din cazanul ei magic, îi mai analizează o dată, și mai cere încă trei beri. Vodca o toarnă repede, apoi oftează copleșită cu lingura în mână. Cu paharul de vodcă ridicat, Mihai zâmbește pentru prima oară de când a ajuns. Radiohead zice I’m not here/ This isn’t happening, cele patru vodci se ciocnesc, nu, ei sunt chiar aici și asta chiar se întâmplă, iar vodca arde pe gât în jos, The moment’s already passed și zâmbetul e tot mai larg.
— Cum te cheamă? îl întreabă fata.
Mihai se prezintă și-i strânge încet mâna ei plăpândă, cu inele groase, care în strânsoarea lui nu face nimic. Ana. Băiatul rotofei are o strângere grăbită, cu o mâna rece și umedă. Probabil e genul de persoană care are mereu mâinile umede și obrajii roșii. Marius. Cel din urmă îl strânge prea tare, fără să-l privească în ochi, șoptindu-și numele. Vlad.
Adolescenții îl ascultă cu pasiune pe Mihai, acest tip mai mare decât ei, cu mai multă experiență în viață, adult ar putea spune, și nici nu observă cum s-a umflat în penele lui, spunâdu-le povești cu diferite învățături și bancuri proaste. Beau berile prea repede și râd tot mai tare. Încă un rând; obrajii lui Marius se pare că se pot înroși și mai tare; Vlad își scarpină barba și pare adormit; Ana e tot mai aproape. Parcă miroase a scorțișoară și Mihai își mai comandă o vodcă, ba nu, două, și pentru ea. Băieții vorbesc despre un test la mate cu o oarecare iritare în voce. Alcoolul pare să curgă prin vene, iar o mână mică se strânge în palma lui, ori o fi invers, o palmă mare cuprinde mâna fragilă, mai e una pe un picior, nu se știe care.
Era un banc cu funcția e la x care intră într-un bar de entități matematice. Celelalte funcții dansează, spun glume și râd, dar e la x nu vorbește cu nimeni și stă singur la bar. Întrebat de barman de ce nu se integrează, e la x ridică din umeri și spune: mi-e totuna.
— Nu v-ați prins? se miră Mihai.
— N-am făcut încă integrale, suntem într-a zecea, alea se fac în a doișpea, îl lămurește Vlad trăgându-și geaca pe el. Plecăm, s-a făcut târziu.
Se schimbă câteva priviri între Ana și băieți. Mâinile se strâng mai tare, aroma de scorțișoară e tot mai puternică. E o înțelegere tacită, băieții știu că Ana trebuie să rămână și nu o mai întreabă nimic, iar Ana îl strânge pe Mihai, știe că fără ea, el n-ar mai putea fi cel mai tare adolescent din lume. Vlad mai aruncă o privire peste umăr, apoi ușa grea se închide în urma lor, iar acel s-a făcut târziu se tot repetă aiurea în mintea lui Mihai. Pentru o secundă se aprinde imaginea cu el stând la standul de huse și mai că-l pufnește râsul. El nu va ajunge niciodată să trăiască așa de patetic, acum alunecă pe valuri de lapte și miere, miere și scorțișoară, cu dantele și mătăsuri negre, piele lustruită, crăpată, unde bocancii nu dor, și mâinile Anei și buzele Anei și limba ei cu limba lui. Ei doi, cei mai tari adolescenți din lume.
Adolescenta respiră cu greu și nu știe ce o sufocă mai rău: mâna lui ce-i apasă prea tare coastele ori acele buze uscate care nu se mai opresc, reci și umede. Are o căldură în piept și în cap, nu a mai băut niciodată așa mult, ar vrea să-l împingă dar mâna îi e prea grea și abia răspunde. Moleșeala din picioare o aproprie și mai tare de el, își lasă o mare parte din greutate pe el. Sunt o sută de sirene ce îi urlă în cap, dar nu mai poate. Buzele lui îi urcă spre ureche și îl aude bălmăjind ceva, ca și cum ar fi pe sub apă. Îi tot zice Ana și-i pune mâna pe interiorul coapsei și urcă tot mai sus, nu a mai atins-o nimeni în așa fel, Ana, hai, Ana, tot vorbește, dar cine-i Ana, ei îi pare rău că nu a plecat cu Flavius, acum trebuie să ia singură taxi, mâna ajunge unde-i cald și interzis, I’m not here/ This isn’t happening.
E eliberată brusc din strânsoare și-și deschide ochii. I-a ținut așa mult timp închiși că aproape o orbește lumina difuză a barului. Barmanița îl trăsese de umeri pe Mihai, desprinzându-l ca pe o ventuză, iar el privea în jos cu barba în piept, fără să spună nimic. O doare capul și ar vrea să se întindă, ar putea adormi chiar și cu toată zarva din jur. Barmanița îl face porc, nesimțit, vii aici să te dai la minore, un jeg de om, du-te la femei de vârsta ta, iar a doua oară când îl face porc, Mihai se prăbușește în fund pe podeaua din lemn. Stă cu capul între genunchi, cu o mână își smulge părul, iar degetul mare de la cealaltă mână îl ține în gură. Scoate un sunet straniu.
— Ce face, plânge? întreabă adolescenta confuză, trăgându-și fusta în jos.
— Da. Cred că are o criză.
