Povestire scrisă de Tudor Antemir, aleasă de Doru Preda la Creative Writing Sundays, pe 12 noiembrie 2023, la tema: „descrieți un sentiment, fără să-l numiți”.
Un nesimțit. Cum am eu noroc de taximetriști din ăștia? Auzi exprimare.
— Soțul dumneavoastră nu v-a învățat să nu trântiți ușa mașinii?
Șoferii și mașinile lor. Probabil e genul care își bate nevasta pentru așa ceva. Îmi plăcea de el, îngrijit, politicos, vorbea exact cât trebuie. Și acum grosolănia asta. Iar eu, când mă aplec să îi spun vreo două, mă trezesc, ca proasta, cu ochii umezi și tac. Acum îi pare rău, s-a schimbat brusc la față. Se dă jos și începe să-și ceară scuze.
— Asta e, îi spun. Nu, în niciun caz, țineți-vă banii, nu e vorba de bani.
— Vă rog, luați măcar cartea mea de vizită, îmi zice. Sunați-mă oricând aveți nevoie.
Cum își închipuie că aș mai apela la el? Iau totuși cartea de vizită – un carton tăiat cu foarfeca – pe care e tipărit numele Ionuț Militaru deasupra unui număr de telefon. Ce fel de nume e Ionuț, mă întreb, în timp ce bag cartonul în buzunarul balonzaidului și pornesc pe aleea blocului printre frunzele uscate. E ca și cum părinții se așteaptă să rămâi mereu copil. Un copil prost crescut, îmi spun și gândul ăsta mă mai liniștește.
Abia după ce trece iarna găsesc cartonul în buzunar. Îl arunc, dar salvez totuși numărul în telefon. Apoi nu mă mai gândesc la el. La sfârșitul lui septembrie mă trezesc într-o situație disperată. Trebuie să ajung la Ateneu și nu găsesc un taxi nicăieri. Paul, soțul meu, vine direct de la birou și nu poate să mă ducă. Nu am cum să ajung la timp cu autobuzul, în rochie de seară și pe tocuri. Îmi amintesc de Ionuț și îl sun, aproape fără speranță. Îmi răspunde imediat.
— Da, vă țin minte, îmi spune entuziasmat. Se rezolvă, las acum un client și vin direct la dumneavoastră.
Mă simt atât de ușurată încât aproape mă las să cad pe canapea. Îmi dau seama în ultima clipă că mi-aș șifona rochia.
— Mă bucur că v-ați amintit de mine, spune șoferul, în timp ce încalcă toate regulile de circulație ca să ajungem la timp. În seara aia, după ce v-am lăsat la adresă, nici n-am mai putut să lucrez de supărare. Știți, sunt om simplu, n-am multă carte, dar tata, Dumnezeu să-l ierte, m-a învățat un lucru. Niciodată să nu faci o femeie să plângă. Nu respecta el mereu regula asta, dar mie mi-a rămas. Și îmi venea să-mi dau pumni în cap. Cum să spui așa ceva unei doamne rafinate? Nu știu, trântitul portierei parcă îmi ia mințile.
E ceva reconfortant în franchețea lui, în ușurința cu care își recunoaște greșeala. Sunt înconjurată de oameni cu ego-uri cât casa, toți fără de prihană și care nu știu cum să dea mai repede vina unii pe alții. Așa că bunul lui simț mă relaxează și mă face să mă scufund mai adânc în bancheta Daciei.
— Da, și eu am fost supărată, dar, de fapt, a fost și greșeala mea. Dacă nu trânteam ușa…
— Nu, nu, nu. Dumneavoastră n-ați știut. Nu. Eu am fost bădăran. Despre ce vorbim?
Expresia asta, pe care o detest, nu mă deranjează la el. Modestia lui anulează impresia de autosuficiență importantă pe care mi-o inspiră în general cele trei cuvinte. Despre ce vorbim?
— Și deci, vă place la Ateneu?
— Îmi place, nu-mi place, trebuie să merg, spun eu râzând. Sunt pianistă.
Șoferul întoarce capul, uimit, pentru o clipă.
— Adică dumneavoastră sunteți pe scenă?
— Da, îi răspund și nu pot să îmi împiedic satisfacția.
— De fapt, nu știu de ce mă mir, eram sigur că sunteți ceva vedetă. Așa elegantă mereu.
Vedetă. Nu știu dacă să mă amuz sau să mă întristez. Dacă ne-ar privi toți așa cum mă privește el acum, în oglinda retrovizoare, atunci, într-adevăr, ne-am simți ca niște zei coborâți pe pământ.
Noaptea, târziu, stau la măsuța de toaletă și mă demachiez. Paul a adormit repede, a băut cam mult după concert ca să-și învingă stânjeneala de a sta la o masă numai cu muzicieni. Mă gândesc la cât de bine am cântat, cât de bine m-am simțit pe scenă și mă întreb dacă are legătură cu relaxarea pe care mi-a dat-o discuția din taxi. A fost prima oară după nu știu cât timp când am reușit să intru în starea pe care și-o dorește orice muzician. Senzația că ești un simplu instrument care captează muzica din univers și o transmite către public.
În săptămânile care urmează toată lumea mă irită. Colegii de trio, care sunt obsedați de imagine. Șefa de catedră de la conservator, cu maniile ei birocratice. Studenții leneși și dezinteresați. Și Paul, care e atât de stresat cu biroul, încât explodează la cea mai mică nevoie a mea de atenție.
În cele din urmă mă hotărăsc să las totul baltă, îmi iau o zi liberă în care să mă duc la cumpărături. Îl sun pe Ionuț să mă ducă la mall. Acceptă bucuros. Când mă sui în mașină, mă întâmpină Concertul numărul 1 pentru pian al lui Beethoven. Sună bine, probabil e Martha Argerich. Șoferul zâmbește.
— Am început să ascult Radio Muzical. Tot timpul, nu l-am pornit special, mă credeți?
— Cred, dar nu e nevoie, îl puteți opri.
— A, nu, chiar a început să îmi placă. Dar recunosc, mi-a luat câteva zile.
— Ați putea să-l opriți, totuși, vă rog? Mă simt ca la serviciu. Îmi plăcea când era liniște în mașină.
Șoferul oprește muzica, încurcat.
— Nu m-am gândit la asta. Chiar voiam să spun că nimeni nu comentează la muzica clasică, mă și felicită. În afară de dumneavoastră, zice el și râde.
Schimb subiectul, îl întreb despre el. Are nevastă și doi copii. Băiat și fată. Mă roagă să îl tutuiesc. Îi zic și eu să îmi spună Andreea. Îmi spune doamna Andreea, deși suntem cam de aceeași vârstă. S-a relaxat și vorbește mult. Îl studiez de pe bancheta din spate. E un bărbat arătos, are umeri lați, păr negru bogat cu câteva fire albe și degete surprinzător de fine. Poartă mereu cămașă. Mă întreb cum arată nevasta lui, ce fel de persoană e, cum sunt discuțiile între ei. Din când în când îmi caută privirea în retrovizor și amestecul de admirație și curiozitate din ochii lui de copil mă încălzește pe dinăuntru. Nici nu îmi dau seama când ajungem.
— Sper că nu v-am supărat cu muzica, doamna Andreea, îmi spune el în timp ce mă dau jos.
— Cum să mă superi? E extraordinar că te-ai ambiționat să asculți.
— M-am gândit că, dacă dumneavoastră ați învățat să închideți portiera încet, pot și eu să învăț despre meseria dumneavoastră.
— Ionuț, mi se pare mie, sau ți-ai permis o glumă, îi spun râzând.
— Să aveți o zi minunată, îmi strigă prin geamul deschis.
Din nou, venind de la el, chiar și urarea asta imbecilă capătă greutate. Îl cred. Și funcționează, o vreme mă simt mai bine, mai puțin autocritică și mai împăciuitoare cu ceilalți.
Apoi vin sărbătorile cu agitația cadourilor, cu mesele și petrecerile de care nu poți scăpa. Paul nu-și găsește locul, e mereu cu gândul la lucru. De Crăciun primim de la fratele meu – bancher în Londra – o vacanță în Bali. Paul nici nu vrea să audă, zice că nu are cum să plece în ianuarie de la birou și se enervează că frate-meu își răscumpără absența cu bani. Aici are dreptate. Insist, îi spun că are și el nevoie de relaxare și face o criză de nervi. Mă hotărăsc să mă duc singură.
Sunt din nou în mașina lui Ionuț, în drum spre aeroport.
— Mă bucur pentru dumneavoastră, îmi spune. Meritați ce-i mai bun. E departe Bali, ăsta?
— Foarte departe. Am șaisprezece ore de zbor.
— Ei, nu-i nimic, o să fie frumos. Sigur e frumos, dacă mergeți dumneavoastră.
Nu știu ce să-i răspund. Admirația asta necondiționată mă blochează.
— Și eu am vorbit cu nevastă-mea să mergem într-o vacanță. După ce trece sezonul de iarnă, mergem la Bușteni cu copiii câteva zile. Să mai respirăm și noi aer curat, că nu se mai poate. Numai să tragi, să tragi.
Nu-l mai ascult, îl văd că gesticulează în continuare, dar gândurile îmi fug în altă parte. Mă întreb dacă aș fi putut să schimb biletul lui Paul. În loc să ne batem joc de banii ăia, să-l fi luat pe Ionuț, să vadă și el Bali. Oare ar mai fi putut să se întoarcă la viața lui, după? Un alt gând își face loc, aproape cu forța. Îl văd pe Ionuț la o masă plină de muzicieni, vorbind entuziasmat, încurajat de zâmbetele comesenilor, fără să-și dea seama că toată lumea râde de el.
Îmi scoate trolerul din portbagaj și îmi zâmbește. Nu văd nicio urmă de invidie în privirea lui, doar bucurie sinceră. Poate că există o predestinare în nume.
— Păi, zice el, să aveți vreme bună. Vă aștept la întoarcere, nu? Și-mi povestiți.
Vreau să spun ceva, dar, la fel ca la prima noastră întâlnire, nu pot. Îi zâmbesc scurt, îi fac cu mâna și mă grăbesc să mă răsucesc pe călcâie și să intru în aeroport.
