Povestire scrisă de Laura Cosma, aleasă prin votul colegilor la întâlnirea cu Simona Popescu la Creative Writing Sundays, pe 16 octombrie 2022, la tema „scrie despre tine pornind de la o fotografie sau de la o carte”.
Ca tot omul, am cont pe rețelele de socializare și, din când în când, postez ba o poză cu căței, pisici, cafeluțe, ba câte-un gând de-al meu care mi se pare genial și demn de împărtășit. E drept că nu prea mă urmărește nimeni. Câteva like-uri de la prieteni, câteodată o inimioară. Niciodată n-am știut dacă chiar le plac postările mele ori se simt obligați să aibă o reacție. În fine, mă bucur de like-uri și de inimioare, fiindcă îmi dau impresia că fac parte dintr-o comunitate și mă fac să mă simt interconectată cu ceilalți.
Eram la mare. Nisip, soare, valuri, alge, meduze. Mă plimbam singură pe plajă și mă simțeam de parcă toată lumea era a mea. Ascultam muzică în căști, soarele îmi bătea din spate și eu îmi priveam umbra cum mă însoțea cuminte, lipită de picioarele mele și imitându-mi fidel fiecare mișcare. Mi s-a părut o idee grozavă să o fotografiez. Am făcut rapid mai multe poze din care am ales una în care se vedea umbra mea lungă, cu pălărie și laba piciorului meu drept îmbrăcată în curelușele delicate de piele ale sandalelor mele noi, cu pedichiura proaspăt făcută cu ojă roșie, și am postat-o pe facebook și pe insta cu un comentariu care mi s-a părut amuzant și inteligent: „Cât credeți că e ceasul?”.
Mi-am continuat plimbarea. După nici un kilometru, aveam deja 47 de reacții, like-uri, inimioare și comentarii. Uau. Și fiindcă nu aveam cui să-i spun, m-am apucat să vorbesc cu umbra. Să știi că ești foarte fotogenică, i-am spus și am salutat-o soldățește cu două degete lipite în dreptul tâmplei. Umbra mi-a întors salutul. Mi-am continuat plimbarea, uitându-mă când și când la ea cum se tot lungea și subția. Îmi plăcea, așa că i-am spus c-aș vrea să fiu longilină ca ea. Telefonul îmi vibra în buzunar la fiecare notificare primită. Evident că nu m-am putut abține și i-am zis: dragă, te-am făcut notorie. 100 de like-uri. 101.
Și aici, declic. Mi-am văzut umbra lipită de degetele mele de la picioare, dar făcând cu totul alte mișcări decât cele pe care le făceam eu. Eu mă mișcam, ea stătea, eu stăteam, ea se mișca. Dansa și se scălâmbăia. Ca și când n-ar fi fost destul, a început să mă maimuțărească.
Mai întâi am crezut că m-a bătut soarele în cap și că nu mai văd bine. Hei, ești umbra mea, fă ce fac toate umbrele! i-am zis. Ea și-a continuat dansul haotic în timp ce eu… eu am intrat în panică. N-am mai știut ce să fac ori ce să-i spun și m-am întors cu fața la soare ca să n-o mai văd și să mă pot gândi.
M-am așezat pe nisip. Unde aș fi putut să mă duc cu umbra asta recalcitrantă după mine? Gândul că cineva ar vedea-o maimuțărindu-mă… numai gândul… O să aștept să apună soarele, i-am zis. Stau aici, nu mă mișc și, când o să apună soarele, tu o să dispari. S-a ghemuit la picioarele mele și preț de-o clipă, am avut impresia că e iar cum a fost, cum trebuie să fie. O clipă, atât a durat. S-a destins ca un arc, s-a lungit, s-a încovrigat și iar s-a lungit. Își bătea joc de mine. Mi-am pus mâinile în cap și am închis ochii.
După o vreme, mi s-a făcut sete. Și foame. Am deschis ochii. Soarele o făcuse să se lăbărțeze undeva în stânga mea. Asta e, am zis, nu știu dacă mie ori ei. N-ai decât să faci ce vrei. La urma urmelor, nu-s responsabilă pentru tine. Nu eram prea convinsă. M-am ridicat cu umbra lipită de picior ca o ghiulea, cu gândul să merg să-mi iau ceva să mănânc. Am încercat s-o ignor, dar m-am împiedicat de ea la fiecare pas.
M-am așezat la coadă la șaorma. În spatele meu, o familie cu un puști.
― Mami, tati, uite, uite!
Jenată, maică-sa l-a șâșâit. Abia apoi a observat ce-i arăta copilul. Deși nu-i vedeam, am știut că li se măresc ochii.
― Așa ceva… Băi…
― Doamnă, umbra dumneavoastră dansează, mi-a zis bărbatul atingându-mi umărul.
M-am întors spre el, mimând surpriza:
― Poftim?
― Umbra dumneavoastră…
― Ce-i cu ea?
― Dansează, în timp ce dumneavoastră… nu.
― Lumina sau imaginația vă joacă feste, i-am zis, chinuindu-mă să zâmbesc.
Evident că toți cei aflați la coadă se holbau ba la mine, ba la umbra mea care se unduia printre umbrele lor. Rumoare. Nu știam ce să fac. Eram atracția circului iar mie niciodată nu mi-a plăcut să ies în față. M-am uitat încruntată. Vânzătorul de șaorma s-a oprit și el și se uita peste tejghea.
― N-ați putea să vă mișcați mai repede? Cred că tuturor ne e foame… am încercat eu o diversiune. V-ați băgat șorțul în toate sosurile…
Vânzătorul și-a reluat activitatea.
― Cu de toate? l-a întrebat pe clientul din fața mea.
Ăsta habar n-avea că vorbește cu el, fiind absorbit cu totul de mișcările bezmetice ale umbrei mele.
Am profitat.
― Fără cartofi, pentru mine, i-am zis.
A înfășurat artistic o lipie și mi-a întins-o. Am plătit și aproape că am luat-o la fugă. Umbra mea se înfășura de umbrele celorlalți și se lungea cu fiecare pas pe care îl făceam. M-am îndepărtat până n-am mai auzit în urma mea „uau”, „ce chestie”, „hai, bă, că ni se pare”.
Sub un copac bătrân am văzut o bancă. Până să ajung la ea, s-a ocupat. N-am apucat să mă supăr, pentru că umbra copacului îmi împiedica umbra să-și manifeste veleitățile de independență. Am stat acolo și-am mâncat, bucurându-mă că n-am umbră.
Când s-a eliberat banca m-am așezat. M-am uitat la telefon, like-urile curgeau. Mi-am scos o carte și am citit. Când s-a făcut întuneric, m-am gândit la nou dobândita mea abilitate de a atrage atenția. Oare aș putea să mă obișnuiesc? m-am întrebat.
M-am ridicat și am făcut câțiva pași. Am privit în sus: se aprinseseră felinarele și o lună mare și portocalie se ițea de după un acoperiș. Am privit în jos: două umbre se mișcau alandala în jurul picioarelor mele în totală contradicție cu mișcările mele. E și mai rău, fir-ar, se poate mai rău, dar, din fericire, nimeni în afară de mine n-a părut să observe. Mi-am făcut curaj și m-am strecurat printre oamenii care ieșiseră să se plimbe.
Am ajuns în camera mea la pensiune. De frică, am stat o vreme cu lumina stinsă. Apoi mi-am zis că n-ar strica să am o discuție cu umbra mea și am aprins lumina. Era într-o dispoziție bună. S-a întins pe covor, pe fotoliu, pe pereți și apoi a încremenit cumințită brusc.
― Știi…, am început eu, dar n-am mai știut cum să continuu.
Umbra mea a început o serie de mișcări ample prin toată camera. Părea că mă tachinează. Mi-am aprins o țigară. Vederea umbrei fumului pe perete m-a liniștit. Umbre și umbre.
Pe masă, telefonul vibra întruna. L-am deschis. 863 de like-uri. În viața mea nu am avut atâtea. Am tras adânc din țigară.
― Ce-ar fi să ne despărțim? i-am zis. Du-te-n lume, fii liberă, fă ce vrei!
Umbra mea parcă atât aștepta. Am văzut-o cum se dezlipește de mine și, la fel de ușoară ca fumul, a ieșit pe fereastră.
Când m-am uitat după ea, se rotea ca nebuna în jurul unui felinar. Niște tineri o călcau în picioare și ei nu îi păsa. Nici mie.
Zilele s-au scurs încet una după alta. S-au făcut ani. De la o vreme, mă uit după umbre. Uneori sunt lungi și subțiri, altădată bondoace, întotdeauna docile. Îmi lipesc piciorul de câte una și-mi doresc să mă urmeze. Dar ele se îndepărtează și eu rămân singură în lumina crudă care trece prin mine ca prin sticlă.
