Povestire scrisă de Ilinca Mănescu, aleasă de Mihai Radu la Creative Writing Sundays, pe 20 noiembrie 2016, la tema „proteste”.
„Nu aveți voie să treceți.” Jandarmul și-a încrucișat brațele. „De ce?” a protestat Maya și umerii moi i-au alunecat în jos. „Dacă intrați, nu mai ieșiți decât după ce se termină.”„Păi poate vreau să mă duc acasă.” Jandarmul a tăcut și s-a uitat peste capul fetei.
Mulțimea s-a reorganizat din cercuri mari în triunghiuri mai mici, romburi, pentru a se uni din nou într-o stea cu brațe mișcătoare. În mijlocul tuturor, un bărbat striga într-o portavoce: „Uniți salvăm, drepturi apărăm!”, apoi mulțimea repeta după el în cor, de câteva ori. Scandările erau acompaniate de tobe și de bătăi din palme. „Pentru Colectiv!” s-a auzit un strigăt din mulțime. Un murmur difuz s-a răspândit printre oameni, respirațiile au devenit grele și privirile au coborât în pământ.„Jos Coaliția pentru familie!” a continuat aceeași voce. Din mulțime s-a ridicat un val de aplauze. „Ținem separat Biserica de Stat!” a scandat bărbatul cu portavocea, iar mulțimea a repetat noul mesaj cu entuziasm. Ridicată pe vârfuri, Maya privea totul din depărtare. Se simțea energizată de forfota mulțimii și de sunetul tobelor. Avea un nod în gât, ar fi strigat și ar fi lăcrimat în același timp.
„Vino”, i-a șoptit și a prins-o cu mâna rece de braț. „Se merge pe la Arhitectură prin pasaj.” Maya a făcut câțiva pași, apoi s-a oprit. „Ești sigură?”„Da, haide, câte unul, câte doi, ca să nu se observe. E un loc pe unde te lasă să ieși.” „Și apoi ce facem?” Maya a privit-o pe cealaltă pe sub sprâncene și s-a prins cu mâinile de bretelele rucsacului. „Apoi ne reorganizăm în Piața Revoluției și ocupăm strada. Aici nu avem cum să rupem cordonul de jandarmi.” Maya a privit-o cum se strecoară prin mulțime agățând umerii sau șoldurile oamenilor cu banderola-curcubeu. Și-ar fi dorit să-i spună așteaptă, nu pleca fără mine, mi-e frică, dar așa ceva ar fi fost de netolerat. Maya nu putea s-o împovăreze cu atâta grijă, Maya trebuia să fie puternică și independentă.
Piața începea să se golească, cordonul de jandarmi se strângea și împingea mulțimea rămasă către trotuare. Ultimul grup mai mare de oameni s-a îndepărtat târând în urmă o fâșie groasă de pânză pe care scria cu litere colorate „DUMNEZEU NU FACE POLITICĂ”. Maya a pornit după ei cu picioarele împleticite și cu gândul la părinții care se uitau chiar atunci la televizor, ia uite-i și pe poponarii ăștia, li s-a urât cu binele – probabil că spunea tatăl – ce vor acuma? să-și afișeze perversiunea? să-și impună anormalitatea? să o facă exemplu pentru cei care nu sunt încă formați? mâine-poimâine o să ceară și drept de adopție. Când a trecut prin dreptul camerelor de la Digi și Realitatea, Maya nu s-a ferit, doar a privit drept înainte și a grăbit puțin pasul.
„Nu mai lăsați pe nimeni să iasă!” – a strigat un jandarm – „S-au adunat în Piața Revoluției, am primit apel.”
Cei din față au luat-o la fugă, iar Maya s-a trezit fugind alături de ei prin parcarea întunecată. Frunzele uscate foșneau sub ghetele jandarmilor, „stați pe loc! stați pe loc!”, dar Maya fugea, cu privirea țintă la afiș, DUMNEZEU NU, nu, nimic din viața ei nu fusese așa cum ar fi trebuit să fie. Fericirea se apropia de ea doar în umbra separeurilor din baruri sau pe străzi lăturalnice, niciodată în lumină, niciodată cu voce tare. Nu aici, Maya, e prea multă lume. Nu mă ține de mână pe stradă, îi spunea ea. Dar mereu, spre sfârșitul serii, Maya își strecura degetele printre degetele ei și strângea până se făcea vid între palme.
„Mai repede, mai repede!” au strigat cei din față, ajunși deja în gang, la doar câțiva pași de Calea Victoriei, unde îi așteptau sute de fețe zâmbitoare. Maya a simțit pe cineva cum se apropie din spate și o apucă de mânerul rucsacului. A țipat mai mult de furie decât de frică. Băiatul din fața ei s-a oprit, a întors capul spre ea și a scăpat din mâini bucata de pânză colorată. LITICA s-a topit în baltă, trei semne de exclamare s-au întins pe asfalt. Maya a scuturat din cap și a dat drumul la rucsac, PO sub tălpile ei, două urme de bocanci, apoi NU FACE prins cu mâinile, din ce în ce mai multe mâini, până când DUMNEZEU a fost scos la lumină. Maya s-a simțit luată pe sus, zeci de îmbrățișări, oameni pe care nu îi cunoștea, am reușit, am reușit, tot înainte spre piață!, apoi o mână caldă și moale care i-a alunecat după gât, tu ești, un sărut mic pe ceafă.
Piața era ocupată de oameni care stăteau pe jos și discutau, oameni care desenau cu creta pe asflat, oameni care se plimbau și împărțeau pliante informative, Miliția Spirituală, Uniți Salvăm, Un an de la Colectiv, Luna LGBT. Maya le-a adunat pe toate în poală și le-a atins cu buricele degetelor. În față i-a apărut băiatul blond cu cearcăne adânci întinzându-i o iconiță cartonată cu Mihail și Gavril, e sfințită, eu am luat-o de la biserică, el a luat-o, el care trăia cu iubitul lui într-o bulă aurită, el care nu venise în piață de rușine sau poate de frică de dumnezeu.
Maya a mototolit un pliant în pumn, celelalte au căzut când s-a ridicat. Culorile unui curcubeu de cretă s-au întrepătruns sub talpa ei groasă.
