Povestire scrisă de Ruxandra Bancu, aleasă de Corina Sabău la Creative Writing Sundays, pe 12 martie 2017, la tema „o povestire pornind de la această frază: „Oricum, eram atât de deosebiți, și în deosebirea asta dintre noi atât de primejdioși unul pentru celălalt, încât, dacă s-ar fi putut calcula dinainte cum aveam să ajungem să ne comportăm unul față de celălalt, eu, copilul ce se dezvolta lent, și tu, bărbatul în toată firea. S-ar fi putut presupune că m-ai fi strivit pur și simplu călcându-mă în picioare până când n-ar mai fi rămas nimic din mine”. (Kafka/Scrisori către tata)”.
Doru mutase ezitând nebunul negru. Privi cum mâna zbârcită a tatălui mişcă repede și sigur calul alb pe tablă și îi capturează nebunul. Își calcula în minte posibilitățile și mișcările următoare. În trei mutări albul urma să îi dea șah și mat. Își mușcă ușor buza de jos, neînțelegând prin ce moment de neatenție ajunsese din nou aici.
Învățase să joace șah de la tatăl său. Câștigase prima partidă la şaptesprezece ani și pe următoarea abia după încă vreo doi ani. Jucau mereu, în fiecare duminică, după ce se strângea masa de prânz, când mama spăla farfuriile în bucătărie. Când era copil, avusese multe duminici în care își înghițise în tăcere furia după obişnuita pierdere a partidei de șah cu tata. Știa că nu e loc pentru plângăcioși în jocul ăsta.
Afară ploua ușor. Prin fereastra întredeschisă intra un aer de primăvară, deşi erau încă în februarie. În sfârșit, pentru că se săturase de atâta zăpadă și ger.
— Doru, închide, te rog, fereastra aia, pe mine mă ia așa nițel cu frig.
Se ridică și se îndreptă spre fereastră să o închidă. Era liniște afară, nici măcar un glas de copil. Nu mai era ca atunci când erau ei mici și se jucau pe afară. Blocurile gri cu ferestre de termopan alb înconjurau cerul. De când nu mai era nici mama, totul era mai trist în apartamentul ăsta.
— Hai, vii sau ce faci acolo? E rândul tău.
— Vin, vin acum. Mă uitam cum s-au urâțit blocurile astea. Poate dacă ar fi zugrăvite și ele un pic.
— Ei, pe dracu. Urâte au fost întotdeauna. Erai tu mic și nu le vedeai. Hai, muți?
— Da. Uite, am mutat.
— Ai mutat prost. În două mutări te-am bătut de aici încolo.
— Nu mai contează. Vrei să-ți fac un ceai?
— Nu. Mersi. Vreau să mai jucăm o dată. Și să nu mai fii cu mintea în altă parte.
— Tată, hai, nu mai am chef. Am de pregătit ceva pentru mâine.
— Maică-ta mai stă mult acolo, în bucătărie? Nu înțeleg ce tot face.
Doru își înghiți cuvintele. Mai făcu o ultimă mutare spre șah și mat, în tăcere.
— Ai mâine examen cu Mihăescu?
— Ce-ți veni, tată?
— Vezi să nu-i spui că ești fii-miu, nu mă suportă.
Da, Mihăescu știa că e fiu-său și îi dăduse un cinci amărât, după ce îl frecase o jumătate de oră la examenul oral. Asta fusese acum șaisprezece ani.
Acum, pe tabla de șah, regele lui negru își aștepta lovitura de grație. Taică-său, plictisit de victoria care venea prea repede și prea ușor, începuse să îi vorbească despre filozofia secolului XX, pe care o preda Mihăescu fără să înțeleagă mare lucru, ca un impostor ce era, devenit şef de catedră prin relaţiile pe care le avea.
Era în stare să o ţină aşa o oră întreagă. Doru privi în fugă spre telefon. Pe ecran clipea o luminiţă verzuie, semn că pierduse un apel. Tata continua să îi povestească despre existenţialism. Privirea i se mută de la poza cu ei doi lângă Sfinx, la Babele, în culori șterse, pe film prost, de prin anii ´90, la volumele din Biblioteca pentru toți, apoi la dâra de praf de lângă vaza de pe televizorul vechi şi înapoi la fotografie. În poza aia purta un trening gri, cu câteva dungi la guler, un rucsac prea greu în spate şi bocancii pe care îi avusese în tot timpul liceului. Mama le făcuse poza, cu aparatul pe care tata îl căra mereu după el. Doru zâmbea victorios în faţa aparatului. Tata fusese mândru de el. Urcaseră toată ziua, iar Doru fusese la înălţime. În plus, era vara în care luase admiterea la liceu, primul pe listă. Acelaşi liceu pe care îl terminase cândva şi tata, şef de promoţie. Viaţa cu tata era ca o partidă de şah. Trebuia mereu să confirmi că meritai să câştigi. El cu negrele, tata cu albele care deschid jocul, el sfidând tehnicile maeştrilor, tata dându-i mat, el lăsându-l să câştige, cu mintea aiurea la viaţa din afara regulilor jocului lor.
Încercă să-și închipuie cum ar fi un curs al tatălui său în fața studenților cărora le preda el azi. Acum patruzeci de ani, umplea amfiteatrul. Circulau încă legendele, în facultate, că toate studentele avuseseră la un moment dat o fascinație soră cu îndrăgosteala pentru profesorul enigmatic care era în stare să îi țină atenți timp de 3 ore fără pauză, fără notițe, ca într-o improvizație fluviu, în care niciun cuvânt nu venea la întâmplare. Se uita la bătrânul din fața sa, care aștepta următoarea mutare pe tabla de șah. Și azi mai vorbea ore în șir despre filozofie în sufrageria lor îmbâcsită de la etajul șapte, în penumbra unei ferestre dând spre nord și spre nori.
Își aprinse plictisit o țigară.
— Te rog, știi că maică-ta nu suportă să fumezi în casă.
Îi veni să țipe că mama era oricum moartă de doi ani, fir-ar a dracului de treabă! În schimb, își stinse timid țigara și o puse pe farfurie lângă cana de cafea, printre celelalte mucuri aproape întregi care avuseseră aceeași soartă. Bine măcar că nu îl ia drept un student venit în vizită, își zise.
