Povestire scrisă de Mihaela Nicolae, remarcată de George Cornilă la concursul trimestrial de povestiri – „În postdouămiism, ne confruntăm cu o mare lipsă de texte care nu sunt plasate în realitatea imediată. Sfatul de a scrie despre ce-ți este familiar pare să fi devenit lege. Nu neg importanța sau valoarea temelor intimiste, doar atrag atenția asupra unui dezechilibru. Deși e o poveste pe care am mai citit-o în diferite forme de-a lungul anilor, la o serie de autori, cea de față are o pronunțată valență alegorică. Interșanjabilitatea indivizilor, permeabilitatea spațiului care ne separă și ne unește, dualitatea fiecăruia dintre noi, scindarea eului până la crearea a două ființe diferite”.
„Ce cald e azi!“ m-am pomenit rostind cu voce tare, în timp ce înaintam grăbită pe străduța îngustă, aproape lipindu-mă de pereții clădirilor, în speranța unui binefăcător petic de umbră.
„E la fel de cald ca ieri! Așa o să fie și mâine!“
I-am auzit glasul și am întors, involuntar, capul. Străduța era pustie. Geamurile clădirilor pe lângă care trecusem, cu miros pătrunzător de vechi, erau închise. Nu aveau balcoane – arhitectura de acum câteva secole nu prevăzuse utilitatea acestora. Așadar, de unde venea vocea? De unde îi cunoșteam timbrul? Căci, nu aveam niciun dubiu: îmi era extrem de familiar.
Am mers câțiva metri înapoi, din direcția din care venisem. Abia atunci am văzut-o. Nu, desigur, nu vocea. „Cum să vezi o voce?!“ m-am pomenit întrebând. „Mai știi?“, mi-am răspuns singură și m-am amuzat în sinea mea.
Era chiar acolo, ghemuită, așezată între două ziduri de clădiri apropiate. Gluga hanoracului îi acoperea pe jumătate fața, dar nu suficient de mult încât să nu-mi dau seama, după pielea perfect întinsă și finețea trăsăturilor, că Vocea era o tânără. Dacă nu cumva chiar o copilă. Câteva bucle rebele, de lungimi diferite, din părul de culoarea nisipului, întăreau această primă impresie.
„Bună!“ am rostit pe un ton prietenos, apropiindu-mă. Niciun răspuns. „Bună!“, am zis, din nou. „Te-am auzit adineauri! Și tu m-ai auzit, în timp ce vorbeam despre cât de cald este azi.“ Nici acum nu am primit răspuns. Am mai făcut câțiva pași. Abia când umbra mea s-a profilat pe asfalt, în fața ei, Vocea și-a ridicat privirea. Aproape nepământească. Intensă. Hipnotizantă. Profundă, plină de empatie, înțelegere, emoție caldă. Niciun cuvânt nu a fost rostit. Nici măcar o șoaptă nu s-a auzit. Buzele celei pe care continuam să o numesc Vocea rămâneau nemișcate. Am continuat să ne privim. Aș fi vrut să spun ceva, orice, dar mă simțeam ca paralizată.
Deodată, Vocea a început să gesticuleze. Aproape că nu m-a mirat că înțelegeam tot ceea ce spunea. Ca într-un vis. „Nu pot vorbi!“ a fost prima ei propoziție. „Nu mai pot vorbi. Mi-am pierdut această abilitate nu cu mult timp în urmă. Până de curând, ceilalți îmi puteau auzi gândurile.“, a continuat Vocea să îmi explice prin semne. „Așa am trăit toată viața, ca într-un coșmar. Cei din jur aveau acces la toate gândurile mele. Aveau acces la eul meu, la trăiri, emoții, spaime, regrete. Mi-era teamă să mă trezesc dimineața, știind că, odată ce am ieșit pe ușa casei, mă voi pierde de mine însămi. Voi deveni transparentă pentru ceilalți. Încă o zi. Și încă o zi. Nu știu cum am reușit să rezist.“ Vocea a coborât ochii în pământ. „Acum, în sfârșit, mi le aud doar eu.“
Nu am rostit nimic. Ce aș fi putut spune?! Oricum, Vocea nu părea să fi avut nevoie de compătimire.
„Nici ție nu ți-a fost ușor, nu?“ mi s-a adresat ea, prin semne. „Să fii nevoită să auzi permanent gândurile celorlalți. În fiecare zi. În fiecare clipă. Ți-ai dorit, încă din copilărie, să poți citi gândurile celor din jur. Nu doar să le intuiești, ci să ai acces complet la ele. În adolescență, ai primit acest dar. Har. Sau, blestem, cum vrei să-l numești. Căci, știi bine, nu doar că le-ai putut auzi, dar, mai ales, le-ai putut vedea. Imagine cu imagine. Ca într-un film. Ba mai mult, ai fost nevoită, odată cu observarea gândurilor, să simți și să înțelegi cele mai profunde suferințe ale oamenilor, să percepi fiecare strop de durere… Cum ai rezistat?!“
M-am lipit cu spatele de zid. Tremuram necontrolat. De unde știa fata asta cine sunt eu și cum am trăit?! Îmi venea să strig de spaimă. Chiar încercam să o fac. Dar, spre groaza mea, nu puteam articula nimic. Eram într-un vis? Aveam un coșmar?! Cu disperare, am încercat din nou. Am deschis mai larg gura, mi-am pregătit mai bine plămânii, am respirat mai profund, mi-am luat avânt și… nimic. Broboane de sudoare mi se scurgeau pe față. Le simțeam lipicioase și enervante, ca niște insecte bâzâitoare care nu-mi dau pace.
Cuvintele pe care voiam să le rostesc începeau să se rotească amețitor în minte. Gândurile se amestecau într-o horă nebună. Stai… parcă… parcă ceva voia să iasă din străfundurile vorbirii. Stai… nu cumva… nu cumva… nu cumva… Și am rămas încremenită. Ce-o fi asta? Vedeam, uluită, cum, încet-încet, cuvintele se transformau în niște brațe lungi, din ce în ce mai lungi. Mă simțeam ca Alice, după ce mâncase prăjitura. Doar că nu eram închisă într-un spațiu, ci spațiul era închis în mine și căuta să iasă.
Brațe terminate cu palme, palme terminate cu degete. Care făceau gesturi. Din ce în ce mai rapide. Începeam să înțeleg. Limbajul semnelor. Nu aveam nevoie de cuvinte. Doar de gesturi. De ce-aș mai fi vorbit?! De ce-aș fi tăcut?! Gesturile se succedeau din ce în ce mai rapid. Din ce în ce mai clar. Mai intens. Tot mai intens. Aaaahhhh… Mi se împleteau cuvintele și gesturile și mâinile… Booongggg… O lumină orbitoare m-a aruncat la pământ. Mi-am pierdut cunoștința.
Când m-am trezit, mi-am dat seama că mă aflu pe aceeași străduță cu clădiri vechi, mirosind a mucegai și a trecut. Eram așezată într-un loc ferit de privirile trecătorilor, ghemuită, între două ziduri de clădiri apropiate. Aveam gluga hanoracului trasă pe ochi. De sub ea, îmi ieșeau, rebele, cu lungimi diferite, câteva șuvițe de păr de culoarea nisipului.
O siluetă grăbită a trecut pe lângă mine. Nu m-a observat. Am auzit-o rostind, ca pentru sine: „Ce cald e azi!“
