Povestire scrisă de Diana Dumitru, aleasă de Maria Manolescu la Creative Writing Sundays, pe 13 februarie 2022, la tema „rescrierea unei povești cunoscute”.
Erau cam ultimii din bloc care se încăpățânau și o țineau pe-a lor cu statul aici, în țărișoară, că e mai bine, că în străinătate te mănâncă ăia de viu și nu dau doi scuipați pe tine dacă pici din picioare pe stradă, dar în sinea lor realizau, chiar dacă privirile își strigau de mult adevărul între ele, realizau că se înșală. Ultimii proști, trecuți cu roșu în tabelul din avizierul de la parter, ultimii proști cu ușă veche de lemn la intrare și cu un jaf de Oltcit stricat în fața blocului, al cărui unic rol rămăsese doar acela de a mânji sărăcia cruntă cu fala prostească de a avea mașină. Uneori Venera mai auzea câte-un grup mititel de adolescenți spărgând semințe afară în timp ce gătea și scotea repede capul pe fereastra aburită ca să țipe:
— Dă-te, băi, nesimțitule, jos de-acolea, că nu-i mașina lu’ tac-tu!
— Dă-te dracu de disperată cu rabla ta care nu mai merge de doi ani! îi striga vreunul înapoi fără să se mai teamă că vine Venera la ușă să-l facă albie de porci. Nimeni nu avea prea mult respect pentru familia Dobrescu și-n plus majoritatea părinților erau plecați la muncă afară, așa că la ușile metalice, dezvăluind intrări cu parchet laminat și zugrăveală proaspătă mai putea să apară, cel mult, câte-o bunică surdă sau câte-un frățior timid, fără vreo autoritate în fața neobrăzaților călăreți de mașini.
Venera nu mai putea de supărare. Nu-și imaginase în tinerețea ei, când l-a cunoscut pe Relu, că dă frumusețe de casă la țară cu teren în spate plin de pomi, cu prispă, pod și beci, pe promisiuni care n-aveau să se înfăptuiască niciodată și o să ajungă la bătrânețe să se înghesuie patru adulți într-un chibrit de două camere, cu uleiul scorojit pe pereți și linoleumul franjuri sub ei. De vreo jumătate de an se tot frământa și se certa cu toți ai casei în gândul ei: cu Relu că e prea moale și nu se înfige odată în copii de stau ăștia ca trântorii, cu Geta că nu își bagă mințile alea în cap să-și găsească un băiat să se mărite, cu Horațiu că la vârsta lui încă le mai cere bani de buzunar și nu vrea chip să fie pe picioarele lui. Ia uite ale lu’ Fărcășoaica de la parter ce bine au ajuns, plecate în Anglia de doi ani, una s-a măritat acolo, ailaltă trage de trimite și în țară, numai ai ei stau aici să treacă viața pe lângă ei și să le mănânce bruma de pensie și ficații de supărare, se necăjea Venera, făcându-și calcule la sânge cu banii și zgâindu-se pe geam la covoarele noi scoase de țiganii de la doi pe bătător.
Când și-a luat inima-n dinți să-i spună ce-are pe suflet, Relu nici n-a vrut să audă. Ce vorbă e aia, să-i trimită pe copii prin străini? De bine, de rău, n-au murit pân-acum și, în caz că le taie ăștia tot din cauza restanțelor, au casa de la țară. O coșmelie, dar nu cere bani de întreținere și lemne de foc or mai găsi și ei. Venera nu se lăsă clintită, însă. Lunile de luptă cu ea însăși pentru a recunoaște înfrângerea de a fi procedat mai prost decât vecinii nu fuseseră degeaba. I-a întins lui Relu o hârtie pe care era scrisă o adresă:
— Tu fii atent la mine, de-acolea din apartament mai plec doar cu picioarele-nainte. Da’ ei sunt tineri! Ce-așteaptă, să murim noi? Ia să pună mâna să meargă colo în străinătate, să vadă cum se face banu’! Că de cheltuit sunt buni! Asta e adresa lu’ văru’ Jean, băiatul Niculinii, lucrează pe tir în Italia. E venit în Caracal. Ne așteaptă poimâine să vorbim. Nu știu ce le zici la copii să-i convingi să vină, dar să n-aud discuții. Mergem să vorbim cu omu’ ăla să ne zică ce și cum!
Dar Horațiu și Geta n-au fost deloc greu de convins: undeva în sinea lor, simțeau și ei că neputința de a-și găsi servicii contribuie din plin la dezastrul financiar al familiei, iar perspectiva unor joburi bune în afară îi făcea să viseze la o viață mult mai atrăgătoare decât rutina din firavul lor oraș. Așa că, în dimineața aceea de sâmbătă, toată familia s-a dichisit ca pentru un interviu la cea mai pestriță discotecă din județ: Relu și-a pus cămașa roz de nunți și a luat de la Horațiu o pereche mai bună de adidași, Horațiu s-a dat cu gel pe păr și și-a prins la gât lănțișorul placat cu aur, imitație Versace, primit la majorat, Venera și-a conturat unghiile cu carmin și s-a îmbrăcat într-un deux-piece alb luat pe caiet de la second-hand-ul din centru, iar Geta a luat pe ea un tricou roșu mulat care-i venea mult mai lung decât trebuia și pe care-l purta pe post de rochie mini, pornind toți patru către ceea ce sperau să fie prima zi din noua și mai buna lor viață.
Jean îi văzuse doar de câteva ori în viață, ultima oară cu vreo trei ani în urmă, pe când lucra la benzinăria de la intrare în oraș și vindea benzină furată. Venera aflase de la mătușă-sa și l-a contactat ca să cumpere două canistre, iar el i-a dat bonus niște croissante expirate din cafeneaua benzinăriei: așa a știut că e băiat de treabă și că se poate baza pe cuvântul lui. Acum Jean se uita un pic circumspect la ei:
— Deci, sunteți siguri, da? Cum să vă zic, de muncă se găsește, da’ nu vă apucați pe acolo după o săptămână să plângeți că e greu, că vreți înapoi, că dracu’ vă mai ia altădată. Deci vezi că eu îmi pun obrazu-n joc pentru voi. Prima lună dormiți la mine în gazdă și după vă descurcați.
— Și ce-o să facem acolo, ce muncim?
— Păi ce știi să faci tu, Getuțo?
— Păi, adică, unghii, machiaje, adică pun și gene fir cu fir, dacă e…
— Da, perfect, am auzit că e la mare căutare să te pricepi la din astea, zise Jean și începu să râdă, făcându-i cu ochiul Venerei.
Peste câteva minute, Venera avea să-l prindă singur pe Jean, la țigară, pe balcon, și să-l întrebe îngrijorată:
— Auzi, Jenică, ia zi, de ce-mi făcuși cu ochiul adineaurea?
— Când, fată?
— Adineaurea când îți zise Geta de machiaje.
— Zi așa! Păi Venerico, fată, fie-ta visează machiaje și cai verzi, da’ în Italia o să se ducă direct la șters la cur babe! Și fie-tu pe șantier, cum începurăm cu toții! Da’ lasă-i să viseze, ca să nu se sperie.
— Vai de mine! Păi ăștia nu mai pleacă dacă află așa ceva!
— Păi de unde să afle?
— Nu știu! Să nu le zici nici mort, auziși?
— Nu le zic, Venerico, nu le zic.
— Și nici lui Relu. Las-o așa cum pică, acuma.
Când s-au întors în bucătăria garsonierei lui Jean, i-au auzit pe Geta și Horațiu cum își făceau planuri despre cum să cheltuie primii bani câștigați de ei în Italia. S-au uitat unul spre celălalt scurt, Venera un pic îngrijorată, Jean vesel, și au reluat discuțiile despre oportunitatea acestei plecări, concluzionând că atât Horațiu, cât și Geta, sunt zodii de aer, deci nu are ce să iasă rău. Dimpotrivă.
Pe cât de cătrănit era Relu, pe atât de entuziastă era Venera în dimineața când copiii urmau să plece în Italia: le făcuse de cu seară sendvișuri, să aibă pe drum, le pusese apă rece în sticle înfășurate în staniol și le ascunsese în bagaj câte o punguță cu pământ de la Ierusalim pe care i-l adusese Fărcășoaica din pelerinaj. Au mâncat și s-au uitat fiecare încă o dată prin bagaje ca să se asigure că au luat tot, apoi au coborât în fața blocului unde Jean îi aștepta cu tirul tras de-a curmezișul. S-au pupat cu părinții și au urcat în cabină, înghesuindu-se pe scaunul pasagerului ca doi dovleci într-o cutie, dar nepăsându-le prea tare de acest inconvenient lipsit de importanță în călătoria vieții lor.
După ce au trecut granița în Ungaria, pe Geta a cuprins-o o exaltare de nestăvilit: era prima dată în viața ei când se afla în altă țară. Cel mai departe de casă până acum fusese doar la București, în excursie, și nu se simțise atât de special atunci pentru că oricum erau și restul din clasă, iar unii dintre ei mai fuseseră deja. Dar acum era cu totul altceva! Niciuna dintre prietenele ei nu mai trecuse granița. Abia aștepta să vadă orașele frumoase și bogate și să le zâmbească pe stradă băieților străini care puteau foarte bine să fie și prostovani aici, că și așa nu s-ar fi prins. Și murea de plăcere gândindu-se la momentul când avea să revină în țară, în primul concediu, plină de haine de firmă și cu mulți bani de cheltuială în buzunar și o să le povestească tuturor câte locuri noi a văzut și ce viață bună duce. Prin urmare, când Jean a oprit în prima benzinărie din Ungaria, Geta l-a zgâlțâit puternic pe Horațiu, care dormea sprijinit de geamul ușii:
— Hori, scoală! Hai, scoală, te rog mult!
— Ce-ai, mă, ce vrei? a întrebat-o frate-su cu gura uscată, abia reușind să-și umezeasca limba ca să articuleze cât de cât cuvintele.
— Hai să coborâm și noi să vedem cum e. Și să-mi faci și mie o poză!
— Tu chiar înnebuniși, mă jur de nu!
— Hai, te rog, una și gata!
N-au apucat să coboare bine că Jean, care tocmai scosese pompa din gura unei canistre, începu să-i zorească agitat:
— Vă găsirăți acu’ de poze! Hai sus că ne grăbim!
Geta îi dădu rapid telefonul lui Horațiu:
— Hai, Hori, repede, aicea lângă borna asta, să se vadă că sunt în străinătate!
Horațiu abia apucă să o încadreze pe soră-sa, că-l și auzi pe Jean cum îi strigă alarmat de la volan:
— Mă, sunteți turci? N-auzirăți că ne grăbim? Urcați în Cristoșii mamii voastre odată!
Așa că, până să apuce Geta să se poziționeze mai bine, Horațiu a și făcut poza: defocalizată, ștearsă și întunecoasă, dar mai importantă pentru soră-sa decât oricare alta din viața ei de până atunci.
Drumul primei zile a fost lung, dar frumos, presărat cu opriri foarte dese la benzinării: în timp ce canistrele se umpleau una după alta, Geta îl zăpăcea pe frate-său cu pozele, spre exasperarea lui Jean, care se mișca iute, cu ochii în toate direcțiile. Peste noapte, Jean a tras tirul pe un drum forestier în Austria, că știa el sigur că pe acolo nu trece nimeni să-l amendeze. Nu concepea să dea bani pe vreo sărăcie de motel.
— Dacă arunci cu banii ba stânga, ba dreapta, mai strângi la pulivară, le strigă celor doi, în timp ce trase prelata din spatele tirului și se culcuși într-unul dintre colțurile dinspre cabină burdușit de dinainte cu pături, înconjurat de canistre, paleți și tot felul cutii de carton.
Horațiu făcu un salt peste soră-sa și se așeză pe scaunul șoferului. Își traseră amândoi scaunele pe spate. De afară se auzeau cântecele scurte și înalte ale păsărilor de noapte, bruiate doar de horcăielile lui Jean din spate.
— Urât mai sforăie ăsta, să moară viața mea, mormăi Horațiu nemulțumit, chinuindu-se să adoarmă.
Dinspre Geta nu veni niciun răspuns: dormea deja de câteva minute bune, mângâiată pe față de jocul razelor albăstrii de lună printre crengile întunecate ale copacilor. Jean, însă, nu sforăia, ci se îneca în propria vomă, la capătul unui accident vascular cerebral scurt și violent, împroșcând cu stropi groși ca laptele bătut canistrele argintii doldora de benzină furată. Liniștea învălui remorca întunecată odată cu ultima zvâcnire a bărbatului și aduse cu sine somnul mult așteptat de Horațiu.
Frații l-au găsit a doua zi, pe la prânz, tot așteptându-l să se trezească. După ce și-a făcut vreo două poze lângă copaci, Geta a conchis că ce-i destul, e destul, gata, a așteptat suficient și vrea să ajungă odată în Italia. A smucit grăbită prelata, a intrat în remorcă și a început să răcnească, apoi s-a oprit o secundă și a reluat urletele, de data asta spre frate-su:
— Aoleuuu, Hoooori, să moară ce-am mai scump pe lume! Caută o lumânare, Hori, caută o lumânare că dădurăm de dracu’!
— Ho, cu urletele alea de disperată că nu e așa beznă! Folosește lanterna!
— Aoleu ce pute, mânca-ți-aș gura ta! Vino-ncoa’, Hori, vino repede, că ne făcu figura Jean!
Horațiu intră după ea și se opri uimit lângă mort:
— Bravo, vericule, hai că ne-aranjași. Bună treabă, a-ntâia!
Geta se uită răvășită spre el, cu ochii goliți de strălucirea planurilor risipite pe neașteptate:
— Și noi acuma ce căcat facem?
Dar frate-său nu-i răspunse. Aplecat deasupra bărbatului într-o încovoială stranie, precum o pisică în poziția de luptă, Horațiu apucase cu grijă un colț al hanoracului lui Jean și încerca să-l tragă astfel încât să ajungă la buzunar. Pielea și hainele mortului erau pline de vomă, așa că trebuia să se miște cu grijă ca să nu se atingă. Scoase încetișor portofelul lui Jean și-l întinse spre soră-sa:
— Ia de vezi cât are, că eu mai am puțin și îmi dau mațele afară.
Geta deschise portofelul și începu să numere: o sută, două sute, trei sute, în sfârșit, o mie patru sute de euro. Aruncă portofelul lângă cadavru și băgă bancnotele în buzunarul jachetei, cuprinsă de un entuziasm poznaș. Între timp, Horațiu desfăcuse o canistră și stropea de zor cu benzină paleții de lemn din jur. Când simți că mai e vreun sfert de canistră, se întoarse spre Jean și o turnă pe toată pe corpul și pe fața lui.
— Acuma îi dăm foc și ne-am tirat de-aici. Ieșim colo-n drum la ocazie. Cu banii ăștia avem de unde să pornim. Dă o brichetă.
— De unde căcat să-ți scot brichetă?
— Un chibrit, ceva, atunci! Caută prin față! Bulangiul ăsta n-o fi avut pe nicăieri?
— Nu, Hori, că nu găsii să-i aprind nimic nici ca lumânare. Da’ încearcă și cu lanterna.
— Mă piș pe glumele tale. Hai să plecăm!
— Păi îl lăsăm așa? Și unde mergem?
— Oriunde! Hai!
Au pus în rucsacul lui Horațiu ce mai rămăsese din pachetele făcute de Venera și au tăiat-o către asfalt. Aici Geta s-a priponit chiar pe margine și s-a apucat să fluture de zor mâinile. Mașinile zburau pe lângă ei nestingherite, spre exasperarea celor doi. Geta începu să butoneze nervoasă telefonul fără semnal. În cele din urmă, răbufni:
— Băi Hori, hai dracu pe jos.
Horațiu pufni și porni în direcția dinspre care veniseră cu o zi în urmă. Geta îl urmă. Aveau o mie patru sute de euro la ei, bani pe care nici nu îndrăzniseră să viseze că vor pune mâna atât de curând, dar nu știau cum să se folosească de ei și nici cum avea treaba asta să-i ajute să „pornească”. În sinea lor știau care era cea mai bună destinație și nu era chiar atât de rău, dar până acolo mai era, mai era mult, nu știau cât și nu știau exact cum să ajungă. Soarele de septembrie strălucea binișor deasupra capetelor celor doi. Mergeau deja de vreo două ore în pustietatea civilizată a Austriei, cu pădurici plantate la linie și câmpii verzi, când Geta izbucni fericită, agitând arătătorul în zare, spre un panou care abia se vedea:
— Uite, Hori, benzinăria unde ne oprirăm azi noapte!
— Ei draci, că repede-ți mai dăduși tu seama…
— Da, băi deșteptule! Na!
Fata scoase mobilul și i-l întinse lui Horațiu. Pe ecran, o poză întunecoasă cu ea zâmbind larg, luminată de bliț, în fața unui stâlp înalt la capătul căruia trona un panou verde cu un desen reprezentând o frunză roșie sau poate niște buze.
— Vezi?
Horațiu zâmbi. Pentru prima dată după mulți ani, soră-sa nu i se mai păru atât de tută.
Drumul care a urmat a fost lung ca o boală și teribil de obositor: din benzinărie în benzinărie, ba cu vreo mașină al cărei șofer se îndura de ei după rugămințile adresate de Horațiu în engleza extrem de săracă pe care o știa, ba pe jos, ba cu vreun autocar cu turiști spre Ungaria, contra vreunei șpăgi. Din benzinărie în benzinărie, mai aproape cu fiecare poză glisată spre stânga, cei doi se îndreptau spre ceea ce știau dintotdeauna.
După mai bine de o zi, telefoanele prinseră în sfârșit viață, iar în mesagerie veniră deodată vreo șapte SMS-uri de la ai lor: „Ajunserăți?”, „Măi mamă, ce faceți cu telefoanele alea de nu răspundeți?”, „Getuța răspundeți, tată, că făcu mă-ta tensiune de griji”, atât apucă Geta să citească. O apelă imediat pe Venera:
— Alo, mamă?
— Doamne, apără și păzește! Voi sunteți întregi la minte? Era să murim acolea de griji! Sunteți bine? Horațiu e bine? Ajunserăți?
— Ho, nu mai țipa așa! Suntem bine!
— Și frate-tu?
— Și el!
— Ferească Dumnezeu, ce spaimă trăsei cu voi! De ce nu ne sunarăți până acuma, a? Era greu să dați un telefon?
— Ho, că-mi țiuie urechea! De pe ce să te sunăm? Uitași că zise Jean să nu ne activăm roamingul, că e scump? Că mai bine ne luăm direct cartele din Italia?
— Uite că asta nu mai ținui minte. Ia zi, mamă, ajunserăți cu bine?
— Da, mamă, ajunserăm.
— Și cum e acolo la ăia?
— Cum să fie… E bine.
Horațiu se așezase pe o bordură de pe marginea drumului și o privea tăcut pe soră-sa cum vorbea la telefon pășind câțiva metri ba spre stânga, ba spre dreapta, fără stare. Scoase telefonul și începu să-i urmărească plimbarea. Îi făcu o poză, apoi așteptă ca ea să revină în același punct și mai făcu una. O mări pe ultima cu degetele și zâmbi ghiduș: lângă picioarele prinse în mișcare ale Getei, borna pe care scria Nădlac se vedea limpede ca o oglindă.
