Ăsta e un urs de apă. Am aflat de el din știrea de pe realitatea.net. Am aruncat stimulul în cercul colaboratorilor, am lăsat câteva zile la dospit și am obținut două povestiri, pentru care le mulțumim autorilor.
LUCHIAN ABEL
Alexandru era unul dintre cei mai respectaţi genetico-inventatori din lume. În ciuda vârstei fragede ca o banană verde, realizase deja câteva genetico-invenţii demne de luat în seamă, unele etichetate chiar ca revoluţionare. De exemplu, găsise o metodă de a combina ADN-ul uman cu cel al animalelor, reuşind astfel să transfere la om anumite însuşiri ale necuvântătoarelor.
La primul experiment de acest gen, a transferat la om celule din ADN-ul unui cameleon, alături de capacitatea de a-şi adapta culoarea pielii la mediul înconjurător. Deşi la început apreciată în Armată, practica a fost abandonată deoarece soldaţii erau nevoiţi să umble mereu dezbrăcaţi. Iarna nu le făcea plăcere.
Din experiment în experiment, pe la vreo 30 de ani s-a gândit să ia ADN de la broaştele ţestoase şi să-l transfere la oamenii fără adăpost. Confortabila carapace crescută în spinare a fost primită ca o adaptare mult-așteptată la condițiile societății moderne. Invenţia i-a adus râvnitul Cromozom de Aur, dar și ambiții tot mai mari.
La câteva zile după ce a împlinit 35 de ani, Alexandru a descoperit fantasticele creaturi numite tardigrade, sau urşi de apă, cum erau cunoscute în folclorul marin. Erau considerate cele mai rezistente fiinţe de pe întreaga planetă. Puteau fi deshidratate complet timp de câţiva ani, şi tot reveneau la viaţă, ca şi cum le-ai fi dat un simplu bobârnac, rezistau în aerul lipsit de oxigen din spaţiu sau într-o gaură neagră şi puteau trăi chiar şi 200 de ani.
Mai întâi a făcut experimente pe el însuşi, luând ADN de la urşii de mare şi combinându-l cu ADN-ul său. Primul lucru pe care l-a făcut pentru a-şi testa rezistenţa împrumutată de la tardigrade a fost să sară de la fereastră. Laboratorul său era la etajul unu. A aterizat pe trotuar, fără să simtă absolut nimic. A repetat săriturile, urcând din ce în ce mai sus, ajungând să sară chiar din vârful clădirii de 12 etaje. Deznodământul era însă acelaşi: se izbea de cimentul tare, fără să capete nici cea mai mică zgârietură, spre stupoarea trecătorilor de pe stradă și a personalului de intervenție, zdrobit de un sentiment de inutilitate.
Tânărul genetician a continuat să-şi testeze extraordinarele capacităţi în cele mai dure moduri. A stat în interiorul unei clădiri în timp ce era demolată prin implozie, s-a întins pe asfalt în faţa unui compactor, a sărit chiar şi în craterul unui vulcan în erupţie, fără să păţească nimic. Tot ce citise despre rezistenţa urşilor de apă era valabil şi în cazul lui. Inclusiv longevitatea.
Anunţul că Alexandru a descoperit secretul prelungirii vieţii a făcut înconjurul lumii. Toți doreau să-şi implanteze miraculosul ADN pentru a-şi dubla, tripla sau cvadrupla vieţile. Laboratoarele din întreaga lume au cumpărat brevetul de genetico-invenţie de la Alexandru, care a devenit astfel cel mai bogat om de pe planetă. Oamenii trăiau acum câte 200 de ani şi, mai mult decât atât, deveniseră indestructibili, doar bătrâneţea le mai putea încheia socotelile cu viaţa.
Comunitatea științifică l-a provocat însă la nemurire. „Ce mi-e 200, ce mi-e nemurirea?”, scriau savanții în note de subsol la articolele în care comentau noua sa genetico-invenție.
Zeci de ani a petrecut Alexandru în laborator, obsedat de ideea nemuririi. Toată planeta aştepta ca inventatorul să iasă de acolo triumfător, ridicând deasupra capului veşnicia. După mii și mii de ore petrecute printre microscoape, eprubete, ribozomi şi urşi de mare, descoperise în sfârşit secretul nemuririi: un algoritm de modificare a ADN-ului tardigradelor extrem de complex, întins cam cât toată literatura rusă la un loc.
La un mileniu de la descoperirea nemuririi, planeta număra 100 de miliarde de oameni. Oraşe întregi erau construite pe apă şi sub apă, munţii fuseseră scobiţi şi transformaţi în clădiri de locuinţe, iar blocurile subterane se apropiau îngrijorător de centrul Pământului. După două mii de ani de nemurire, densitatea populaţiei devenise insuportabilă, înregistrându-se o medie de un locuitor pe metru pătrat.
Acest lucru i-a obligat pe oameni să-şi continue expansiunea în afara Pământului. Luna se aglomerase şi îşi pierduse strălucirea poetică. De fapt, doar stelele foarte îndepărtate mai luceau pe cerul nopţii, restul erau acoperite întru totul de fiinţe nemuritoare. După ce au atins capacitatea maximă a corpurilor cereşti, oamenii n-au mai avut altceva de făcut decât să ocupe golul imens al spaţiului.
În anul 3000 d. n. A., în Calea Lactee vezi miliarde şi miliarde de oameni plutind la o aruncătură de băţ unul de celălalt, așteptând ca nemurirea să ia sfârșit.
GEORGIAN CONSTANTIN
E tare greu s-o impresionezi pe Johanna. Acum îmi dau seama de asta. Adică, închipuie-ți: mi s-a întâmplat un lucru extraordinar și de necrezut. Povestesc pe nerăsuflate, ba chiar mai scot din elemente, ca să nu pară că am pus de la mine. Și ea, nimic. Nici nu-mi dau seama dacă se uită la mine sau nu.
– Of, Johanna, am impresia că uneori nu mă asculți deloc. Zi ceva, orice. Miră-te, bucură-te, ridică o sprânceană. Nu? Nimic? Știu că pare greu de crezut. Nici nu mă așteptam să mă crezi, dar totuși… nu știu, speram măcar la o reacție. Care parte din poveste ți se pare trasă de păr? Partea cu vrăjitoarea, nu? Eram sigur. Nu te întâlnești cu vrăjitoare în fiecare zi. Da’, știi, mă gândesc că până la urmă nu ai cum să dovedești că nu e așa. Adică… se poate întâmpla, nu? Și știi cum sunt eu, milos, trebuia să o ajut. Era suuuuper bătrână. Abia se mișca. Am ajutat-o să-și ducă plasa cu mere.
Johanna își atinge bărbia în treacăt și se întoarce spre mine. Carevasăzică, i-am stârnit interesul.
– Da, și mi-a zis că-s băiat bun și că nu-s mulți care fac gestul ăsta drăguț de a ajuta o bătrânică să-și ducă merele. Acuma, că mă gândesc, de ce naiba și-a cumpărat mere dacă nu avea dinți să le ronțăie? În fine, poate avea de gând să le dea prin răzătoare. Anyway. A zis că-mi îndeplinește câte o dorință pentru fiecare măr din sacoșă. Adică, puii mei, nu o dorință, nu trei, știi? M-a cam bufnit râsul, da’ am zis că hai, să vedem ce-o face baba. I-am zis că vreau să trăiesc 200 de ani, fără să fie nevoie să mănânc și să beau apă. Să nu fiu afectat de temperaturi înalte sau prea scăzute. Îmi veneau ideile una după alta, aveam antrenament, că mă jucam cu frate-meu, când eram mici, de-a supereroii, și ne gândeam amândoi ce-am face dacă am prinde peștișorul de aur. Pe bune că nu te mint, Johanna, știu că e dubios rău, da’ chiar nu te-aș prosti tocmai pe tine. Știi că-mi ești simpatică. Ba chiar mai mult de atât…
Ea se foiește de pe un picior pe celălalt și-și aranjează gheruțele impecabile.
– Îmi place fața ta de ursuleț, face Johanna, în cele din urmă. Ai noroc că mă pregătesc să năpârlesc și am chef de nebunii.
Abia apucă să zica asta, când suntem invadați de o lumină orbitoare.
***
– Uite, astea-s tardigradele mele. Pe el îl cheama Mortimer, pe ea o cheamă Johanna. Sper să se împerecheze zilele astea. Chestiile astea microscopice sunt cele mai șmechere creaturi ever. Pot să trăiască 200 de ani, pot să stea liniștite în spațiu, fără aer, fără apă, fără mâncare, pe fundul oceanului, în apa clocotită sau în congelator. Dar eu le-am creat mediul propice pentru dragoste, dacă-nțelegi ce vreau să zic. Și uite ce față au. Vezi, Mortimer seamănă cu un ursuleț. De asta li se mai spune și urși de apă.
Se uită în ochii ei în timp ce-i vorbește despre tardigrade. E pierdută, clipește rar, toată numai un zâmbet. Ar fi putut să-i zică orice, n-ar fi contat. Despre urși de apă, despre vrăjitoare sau despre biscuiți cu scorțișoară. Ce ți-e și cu asistentele de laborator…
