Povestire scrisă de Gelu Blanariu, aleasă de Adrian Georgescu la Creative Writing Sundays, pe 15 octombrie 2023, la tema: „o povestire care vă aparține, la alegere”.
Scriu ca să nu plâng. Cel mai probabil o să iasă o înșiruire de mici lupte pierdute cu o entitate în care nu cred. E mai mult o răfuială între mine și cei care au făcut mallul acesta din Focșani fără cabinet de terapie de tip drive-in. Așa ar fi ideal să suferi: ca la Mac.
— Ce doriți?
— Niște consiliere post deces.
— Rudă apropiată? Prieten drag? Deces anunțat sau subit?
Acum două săptămâni m-am oprit aici să-mi iau blugi și pulover negru în drum spre capela în care se odihnea tata. Acum m-am oprit să iau un sirop anti greață pentru copil și să aflu că a murit Cristina pe fotoliul ei din balcon în timp ce soțul ei îi făcea cafeaua în bucătărie.
Poate așa trece. Mai sunt trei sute de km până acasă, unde nici acolo nu există terapeuți, mai ales în perioada asta. Nu am nici stil, nici scop. O ultimă avertizare pentru cine a ajuns până aici: nu o să câștigați nimic și eu voi continua așa.
Un rezumat: autorul nu are unde să facă terapie, așa că stă pe o bordură din Focșani și tastează pe telefon fumând țigară după țigară, așteptând să se deblocheze parcarea blocată de toți oamenii ieșiți pentru cumpărăturile de Crăciun.
Primul deces. Tata era pe moarte de peste cincisprezece ani. În perioada asta diverse tratamente și operații, multe dintre ele făcute să-i mai lungească viața câteva luni. De șapte luni știam cu toții că a ajuns la pancreas și nu mai avem ce să facem.
De peste o lună a fost măcar cineva de veghe cu o lumânare. Am aflat că asta e important când m-au întrebat la Mănăstirea Voroneț dacă a murit cu lumânare aprinsă când le-am dat o sută de lei să îi spună numele pentru patruzeci de zile. Mama e bucuroasă că a luat decizia acum doi ani să investească toate economiile lor într-un loc de veci. Se pare că acum ar fi fost mult mai scump, mai ales după Covid.
Ultima conversație cu el a fost acum un an și ceva, după ce s-a externat după operația la prostată. Am mers amândoi pe jos de acasă până la o terasă din Herăstrău. Ne-am luat fiecare câte o Timișoreana și nu aveam ce să ne spunem. Simțeam nevoia de apropiere. Voiam să aud povești, așa că l-am întrebat cum a fost în Constanța, unde a stat câțiva ani înainte să se întoarcă în satul natal ca să se căsătorească cu mama. Cu vocea lui răgușită și pierdută a început să-mi spună aceeași poveste pe care am auzit-o înainte de fiecare internare și după fiecare externare. Despre armată, despre munca în port, despre pachetele de țigări pe care le primea și le schimba pe băutură, pentru că el nu a fumat niciodată.
*
După ce am parcat, am mers la capelă și am intrat pe prima ușă. Mama era agățată de sicriu, sprijinită pe sora și fratele meu, în timp ce preotul ținea o slujbă de pomenire. Am dat să merg spre ei, dar pălimarul a început să îmi facă semne din mână să ies. Am rămas blocat în timp ce se apropia de noi. Andreea a făcut un pas în fața mea:
— E unul din fii!
— Iar ăsta e altarul! Pe ușa cealaltă se intră.
Am ieșit și, după cincisprezece secunde, când am intrat pe unde trebuia, slujba era deja terminată. M-am strecurat printre rude până la sicriu și am luat-o pe mama în brațe. M-am uitat la tata și era galben. Foarte galben și foarte slăbit. În următoarele zile am tot auzit cât de bine arăta, că nu a mai arătat atât de bine de mult, dar mie mi s-a contractat toată pielea.
*
Următoarele două zile, până la înmormântare, am împachetat și dat sute de colaci în pungi cu prosop, lumânare și cutie de chibrituri. Majoritatea au fost luate cu o zi înainte să moară ca nu cumva să prindă bazarul din Suceava închis luni. A murit duminică.
A fost o lungă serie de discuții identice cu oameni de care încercam să-mi aduc aminte.
— De sufletul lui Sandu.
— Bogdaproste! Dumnezeu să-l ierte. Bine că nu s-a chinuit…
Mai apăreau și rude pe care nu știu dacă le-am văzut vreodată așa că mama trebuia să ne prezinte:
— Ăsta e băiatul din Grecia, ăsta e din București și ea e fata de la apă.
Soră-mea a rămas în oraș și e mult mai conectată. Lumea o știe – este directorul economic la compania de apă și canal. Ea s-a ocupat de toate. O coroană însă a trebuit să merg eu să o ridic. Era ultimul loc unde am muncit înainte să devin corporatist. Acum optsprezece ani făceam coroane din cetină. Acum sunt de plastic. În rest locul arăta la fel. Inclusiv mirosul persistent de pișat de câine de la cei peste cinci patrupezi care-și făceau veacul pe acolo.
— Dumnezeu să-l ierte! Bine că v-a văzut la casa voastră. Nu cred că mai ții minte, că erai mic, dar fix acum treizeci de ani a avut accidentul.
*
Acum treizeci de ani era probabil hramul, altfel nu îmi explic de ce erau atât de multe rude în vizită, când mama ne-a trimis pe mine și pe cei doi frați să-l chemăm acasă. Aveam pe-atunci vreo cinci ani. Plecaserăm spre locul lui de muncă. Lucra ca sudor la casa cuiva, relativ aproape de unde stăteam noi. Mai aveam câteva sute de metri până acolo, când am văzut un nor de lumină în față. E tot ce îmi aduc aminte din ziua respectivă. Asta și agitația din casă când soră-mea le-a povestit ce s-a întâmplat. Eu nu văzusem decât norul de lumină.
După un timp, am aflat că la ultima sudură tubul de oxigen i-a explodat și el a fost aruncat în aer. A stat câteva săptămâni în comă din cauza comoției cerebrale în spitalul din Iaşi. Nu știu cum era înainte și de-abia la praznic am fost expus la multe variante ale aceleiași povești. Faptul că a ieșit din comă se datorează fie rugăciunilor mamei, fie Sfintei Filofteia și prescurii date în cinstea ei unei mănăstiri, fie sticlei de whisky și cartușului de Kent dat unui chirurg.
*
Ultima amintire cu tata a fost după ziua lui. Am venit toți trei cu mașina. Când să plecăm el era întins pe patul din dormitor și Ana, care nu de mult a făcut cinci ani, a mers lângă el și i-a lăsat banii pe care i-a primit cadou de la o mătușă.
— Să ai de medicamente, bunicu’! Să te faci bine!
Și-a adus aminte în momentul în care i-am zis că o să plecăm la bunici fără ea.
— Știam că bunicul e bolnav și că o să moară. Știam că nu o să ajute bănuții de la mine. Sunt tristă dar știam.
*
Eram în spatele mașinii mortuare, aceeași pe care o spălam și o ștergeam de praf acum douăzeci de ani. Țineam în mână un teanc de bancnote de un leu pe care să le împart când se oprea alaiul. La prima oprire am văzut niște fețe necunoscute de oameni veniți special pentru această parte a ritualului.
— De sufletul lui tata!
— Bogdaproste!
Am scăpat doar de jumătate din ei și a trebuit să alerg și să dau câteva coate ca să-mi recuperez locul lângă mama. La a doua oprire aveam doar rude prin preajmă. Am mai împărțit câțiva lei dar lumea doar accepta, că nu avea cum să refuze.
De la a treia oprire nici nu am mai încercat să scap de cei câțiva de lei pe care îi mai aveam. I-am dat după la primul cerșetor întâlnit. Au fost cinci și niciuna în fața blocului, cum ar fi sperat mama.
La mormânt timpul s-a oprit. Au fost cinci minute ca o veșnicie. Am prins un loc lângă groapă, la capătul de la picioare. Numele lui și al mamei erau de mult înscrise pe cruce. Nu am înțeles nimic din ce spunea preotul. A fost băgat în groapă și părintele a luat hârlețul și a aruncat câțiva bulgări de pământ. Am luat și eu unul în mână, l-am sfărâmat și l-am aruncat peste.
A urmat praznicul de o sută de persoane.
*
Mi-a înghețat fundul pe bordura asta din Focșani și nici nu am zis de Cristina. Al doilea deces. E prima oară când moare cineva ca mine. Un pic corporatist, un pic părinte, un pic scriitor, un pic din toate. Nici nu-mi vine să cred că au trecut șase ani de când i-am făcut cadou de treizeci și opt de ani un curs de scriere creativă. Drum lin, sau cum se zice.
