Povestire scrisă de Dinu Marina, aleasă de Matei Florian la Creative Writing Sundays, pe 1 aprilie 2018, la tema „Păcăleală”.
O doamnă bine, cam prea îmbrăcată pentru căldura zilei, staționează pe trotuar. Își frământă mâinile. Privește la o curte cu un nuc șui, cu crengile pieptănate într-o parte. Nucul aruncă multă umbră. Doamna e nehotărâtă. Face câțiva pași și ajunge în fața porții. Își smulge o mână din frământare și trage de un șnur atârnat în dreapta. O pisică taie curtea în diagonală, impacientată. Din casă iese menajera, își târâie plictiseala și șorțul până la poartă. Deschide. O măsoară pe doamna, de jos până sus.
— Ce doriți?
— Aici locuiește doamna Popescu?
Menajera se uită năucă la doamnă. Pare că pregătește un răspuns lung și chinuit.
— Să întreb.
Se scurge înapoi în casă. Soarele se scurge prin nuc, cu o lene comparabilă. Sub nuc, pisica își linge căldura și căldurile. Șorțul revine în chenarul porții.
— … nu locuiește.
Doamna nu mai frământă, mâinile se chircesc într-un gest amenințător. Privește tăios.
— Ei bine, eu știu că locuiește aici. Nu știam că e și o lașă. Doresc să-i vorbesc de îndată.
Bărbia se înalță semeț, intenția trădează demnitate, aparența trădează isterie. Menajera privește și mai năuc. Încearcă să spună ceva, dar doamna a dat-o la o parte și se îndreaptă impetuos spre ușa casei. Intră fără somație. În hol e răcoare, în dreapta e un salon. În salon stăpâna casei se leagănă ritmic într-un balansoar. Nu e doamna Popescu, vârsta nu corespunde. Privește intens peste ochelari.
— Dar mă rog, cine sunteți dumneavoastră și ce doriți?
— Dumneavoastră sunteți doamna Popescu?
— Eu sunt doamna Demetriade. Mă rog, văduva Demetriade. Ce poftiți în casa mea?
— Poftesc să vorbesc cu doamna Popescu.
Femeia cu șorț a ajuns în hol. Privește scena cu resemnare.
— Eu i-am spus doamnei că nu locuiește aici…
— Eu știu că locuiește aici și se iubește sub nuc cu soțul meu.
Vocea trădează apogeul isteriei și necesită milă. Privirea doamnei Demetriade se înalță și mai mult deasupra ochelarilor.
— Mă îndoiesc.
Doamna scoate nervos din poșetă un bilet mototolit de pe care citește sacadat:
— „Tânjesc după îmbrățișarea ta de leu, dorința mea nu mai suportă înfrânare, te aștept diseară sub nuc. Strada Povernei numărul nouă, dacă ai uitat. Popeasca ta – suspină pentru efect dramatic – care te adoră.” – Poftim, aici e strada Povernei numărul nouă, aici e nucul, unde e Popeasca?
Tremură de supărare, dar tremură demn, impunător. Privirea doamnei Demetriade a revenit în spatele ochelarilor. Vorbește împăciuitor.
— Draga mea, te asigur că te afli în casa mea, doamna Popescu nu e aici și n-a fost niciodată, iar sub nuc e doar mormântul soțului meu.
Sinceritatea doamnei Demetriade o deconcertează pe doamna înșelată. E confuză.
— Maricico, drăguță, nu ne aduci tu niște apă și două cafele!
Maricica își potrivește șorțul și pleacă să îndeplinească porunca. Doamna Demetriade își poftește musafira să ia loc. Aceasta se scurge pe un scaun, contrariată. Mâinile și-au reluat frământarea. Ușurarea noii speranțe că doamna Popescu poate nici nu există se luptă înlăuntrul ei cu materialitatea apăsătoare a biletului, pe care îl ține încă strâns între două degete. O doamnă nu transpiră decât metaforic, iar doamna e șiroaie metaforice. Speranța câștigă teren.
— Draga mea – începe doamna Demetriade – iartă-mă, nu am reținut cum te numești, cred că nici nu te-ai prezentat.
— Olga.
Îi dă numele mic, rușinea adulterului o oprește să își folosească numele de măritiș, care acum e, vai! atât de pătat.
— Olga dragă, să știi – ți-o spun cu toată compasiunea și înțelegerea – că va trebui să te împaci cu situația asta cu doamna Popescu.
— … adică!?
— Pe doamna Popescu o caută multă lume de mult timp, chiar și eu, atât că m-am obișnuit. Dacă nu te obișnuiești, există un risc foarte serios să înnebunești.
— Deci o cunoașteți…
— Câtuși de puțin, nici nu sunt convinsă că există.
Olga ridică biletul ca să se convingă că există, biletul, situația, conversația asta absurdă. Fără îndoială, biletul există. Maricica vine cu cafele aburinde.
— Vezi tu, Maricica e camerista doamnei Popescu.
— Vă bateți joc de mine.
— Nicidecum. Maricico, povestește-i doamnei, te rog.
Maricica își caută cuvintele cu teamă, e nițel năucă și nițel toantă. Bate semnele de punctuație cu șorțul, trage de el la dreapta la punct și îl ridică nițel de la spate la virgulă.
— Eu am dat anunț la ziar, că mă dăduse afară boieroaica, de unde eram, am dat anunț, fată cinstită, muncitoare, fără bărbat, caută de muncă fată în casă, la cine are nevoie și mijloace să ție, care știe să gătească bine, spală, face piața, face și repară haine, e curată și nu are pretenții cu odaia. Am dat anunț la ziar, și de la ziar mi-a venit scrisoare, de la doamna Popescu că mă ia fără greș, să mă prezint pe strada Povernei la numărul nouă, așa și pe dincolo, și în plic cu scrisoarea avansul pe două săptămâni. Am venit și de atuncea lucrez aicea la doamna Demetriade, și în fiecare lună, vine poșta cu plata mea, și o scrisoare de la doamna Popescu, care mă laudă ce bine am muncit.
Olga e perplexă. Vrea să intre în pământ și de acolo s-o apuce pe Popeasca de moațe, s-o scoată întreagă la lumină. S-o întrebe pe ea, să-i spună dacă femeile astea sunt nebune sau își bat joc, ori dacă chiar ea a înnebunit de-a binelea și totul e aievea.
Cineva bate în ușă. Maricica încheie bucuroasă povestea, îsi îndreaptă șorțul șifonat de prea mult vorbit și se duce să deschidă. În hol înaintează o doamnă care privește greu peste trei cutii mari pe care le cară în brațe. Le așază jos.
— Cât mă bucur că v-am găsit, mă întorceam înapoi cu cutiile, pe așa căldură, pfui! Am adus pălăriile pentru doamna Popescu.
Olga repetă mașinal:
— Pentru doamna Popescu?
— Da, dar unde e? (Continuă vesel și cochet) Clientă veche și bună, soțul meu – Dănălache, pălărierul – a făcut o sută de pălării pentru dumneaei, mereu a fost mulțumită. Era prieten bun cu soțul doamnei, colonelul Popescu – vaaai, ce păcat că s-a prăpădit, săracul! Se întristează mereu soțul meu când îi face doamnei pălării, își aduce aminte cum l-au adus cu fanfară militară și l-au coborât în groapă aici, sub nuc – și era așa tânăr! (Doamna Dănălache își șterge cochet o lacrimă închipuită cu o batistă închipuită și continuă duios) M-a trimis să i le-aduc doamnei, ultima modă la Paris, zău, niște minunății, care mai de care mai frumoase și colorate. Da’ nu-i aicea?
Doamna Demetriade privește cu subînțeles la Olga.
— Păi drăguță, aici locuiesc eu, văduva Demetriade, și-s văduvă pentru că sub nuc e îngropat răposatul bărbatul meu, Demetriade, care așa se face că nu-i nici colonel nici câtuși de puțin Popescu.
— Vai, doamnă, nu se poate, mă luați în râs… dar eu cunosc tot, din poveștile soțului – că era prieten bun, cu colonelul, uite așa se prețuiau și se vizitau – cunosc tot, și poarta cu șnur pe dreapta, și nucul cu crengi mai mult pe-o parte așa, bătute de vânt, și casa, și holul, mi-a povestit și e exact așa, sigur am ajuns unde trebuie.
— Ei, poftim atunci, să ne convingem – zice vesel văduva Demetriade.
Și o ia încet către ușă. Alaiul o urmează. Olga, doamna Dănălache. Maricica și pisica – una din ele urmărește fascinată cu privirea o muscă, cealaltă pășește grațios, felin. Traversează curtea, în diagonală. Sub nuc, îngropat de-a binelea, la cap cu cruce grea de piatră ce-i poartă numele, odihnește pe veci domnul Demetriade.
— Maricico, du-te mai pune de trei cafele și adu-le aici, în foișor, că s-a răcorit!
În amurg, în foișor, trei femei sorb cafea și o caută pe doamna Popescu. O pisică se înnoadă și deznoadă la picioarele lor, plictisită.
