Povestire scrisă de Mira Miriam, apreciată de Moni Stănilă la concursul trimestrial de povestiri – „Pe lângă ușurința de a crea atmosferă prin dialog, mi se pare curajos să scrii o literatură de nișă.”
Gheov coborî cu greutate din navetă, auzind un sunet dubios, ca și cum pârâia ceva.
Genunchi trădători! Deodată, gândul pensionării nu-i mai părea atât de sinistru. Devenise prea bătrân pentru asemenea aventuri, dar degeaba. Fusese însărcinat cu o nouă misiune, posibil și ultima, fiindcă nu se mai vedea vizitând Pământul.
Tânărul înfipt dinaintea lui, ce-l așteptase răbdător, zâmbea tâmp, fără motiv.
— Bine ați venit, domnule comisar!
După care, băiatul înșfăcă voios valiza comisarului.
— Cine ești dumneata? îl chestionă Gheov.
— Darșan, la dispoziția dumneavoastră.
— Ești băștinaș?
— Nu, domnule, Centrul m-a trimis.
Gheov se simți aproape insultat. Alt papă-lapte fără experiență?
— Vei fi pacoste pe capul meu?
— Nu, domnule, îl asigură băiatul.
Gheov clătină din cap, cuprins de lehamite. Oare putea să-l trimită înapoi? Putea.
Privi spre orizont. Se afla la dracu’ în praznic, undeva într-o zonă rurală. Dintre toate lumile, tocmai aici? Nu avea niciun reper… Vrând-nevrând, bătrânul porni pe urma ghidului.
Undeva la est, fusese plantat porumb. Judecând după culoare, timpul culesului nu era departe. Case pestrițe, acoperișuri portocalii, copaci bătrâni plantați lângă garduri, galinacee gălăgioase prin curți. Sus, deasupra tuturor, un astru fierbinte. Aerul era sufocant. Nicio boare, nimic. Gheov scoase batista, ștergându-și fruntea umedă. Mâinile îi tremurau. Se simțea obosit.
— Mai e mult?
— Nu, domnule, casa e chiar după deal.
Urmăreau poteca gălbuie, prăfuită, ce șerpuia printre movile. Ghidul sufla greoi, mergând voinicește. Bătrânul abia ținea pasul cu el, blestemându-și picioarele bolnave. După un timp, intrară în sat.
— Unde-i toată lumea? se miră Gheov.
— La munca câmpului, domnule.
— Mda, mormăi comisarul. Martorii?
— Din câte mi s-a spus, sunt acasă și ne așteaptă.
— Bine, bine, aprobă Gheov, plescăind, visând la ceai rece.
Casa, șopronul, curtea, toate păreau cunoscute. Probabil familiaritatea se născuse din pricina similitudinilor; locuințele pământenilor erau aproape identice, existând doar mici deosebiri arhitecturale, care variau de la un district la altul.
Ajuns în fața porții, băietanul strigă. Gheov rămase nemișcat, pitit îndărătul pălăriei negre, ținând ochii mijiți, așteptând apariția gazdei.
— Domnule Vasili! Domnule Vasili!
Un cap se iți deasupra porții nu prea înalte. Un bărbat între două vârste, îmbrăcat într-o salopetă verde, ieși în curte. Taciturn, dând impresia că avea gura cusută, acesta le făcu semne, conducându-i spre bucătărie.
— Vasili, ești mut? De ce n-ai zis c-au ajuns oaspeții?
Vocea aparținea unei femei dolofane, care gâfâia, bolborosind verzi și uscate. Aceasta intră sprintenă în casă, după care-și trânti pălăria într-un cui.
Gheov strânse buzele, puțin iritat, apoi făcu prezentările.
— Sunt comisarul Gheov. El este asistentul meu, Darșan. Am venit să investigăm anomalia.
— Știu cine sunteți, i-o reteză durdulia. Ce-i aia anomalie?
— Ciudățenia, explică comisarul. Lucrul pe care l-a raportat soțul dumitale.
— De ce nu ziceți așa? Ciudățenia se află în hambar.
Comisarul tăcu, frecându-și fruntea, apoi făcu semn asistentului.
— Dă-mi dosarul. Ah, și înregistratorul.
Darșan deschise geanta mare, neagră, scoțând obiectele cerute.
— Nu vă e sete? întrebă gospodina, pe neașteptate, cu aer îndatoritor.
— Ba da, admise băiatul.
— Stați jos, răsuflați, vă aduc niște limonadă, zise femeia, apoi dispăru.
Gheov se așeză pe scaun, față în față cu fermierul.
— Numele dumitale este Vasili Ceacov?
— Îhî, îngână acesta.
— Te voi întreba niște lucruri. Dumneata răspunde cât poți de bine. Da?
Fermierul încuviință printr-o mișcare a capului.
— Unde erai când s-a întâmplat ciudățenia?
Soțul dolofanei privi pierdut, undeva spre perete.
— Stăteam aici, în bucătărie, apoi am auzit țipete.
— Cine țipa?
— Nevastă-mea. Țipa grozav, mai avea puțin și trezea tot satul.
— Ce ai făcut când ai auzit-o țipând?
— Am fugit, ce să fac? O apucaseră dracii, ca de obicei.
— Soția ta obișnuiește să țipe din nimicuri?
Fermierul râse. Avea dinții galbeni, neîngrijiți.
— Așa-i ea, fricoasă. O sperie șoarecii.
— Dacă țipă din nimicuri, de ce-ai alergat într-un suflet?
— Nu știu precis.
— Nu știi sau nu-ți amintești? insistă comisarul.
— Nu știu, șovăi bărbatul.
— Cât era ceasul?
— Abia ce răsărise soarele.
— Ce făcea soția dumitale în hambar?
— Mulgea vaca.
— Ești sigur?
— Sigur nu pot fi, domnule comisar, răspunse fermierul, folosind același ton tainic.
— Cum adică?
— Păi, când am ajuns acolo, n-am văzut vreo vacă. Să spun drept, habar n-am ce făcea. Stătea lângă oglinda veche a bunică-sii, purtând o rochie frumoasă.
— Stai puțin, îl întrerupse Gheov. Nu purta haine de lucru?
— Nu.
— Ce culoare avea rochia?
— Roșie. La fel și pantofii.
— Ce altceva ai mai observat?
— Părea mai tânără.
— De ce-ți părea tânără?
— Slăbise, pufni fermierul, privind precaut spre ieșire. Cum să zic, un fel de Eugenia în floarea tinereții.
— Oare nu era altcineva?
— Adică?
— Nu contează. Îți mai amintești ce-ați vorbit?
— N-a zis mare lucru. Mi-a arătat căscătura, ne-am mirat amândoi.
— Cât timp ați stat înăuntru?
— Când am ieșit, soarele urcase. Nevasta a iscat ditamai gâlceava. Eu voiam să telefonez la Centru, ea nu.
— Și cum s-a rezolvat?
— Am ținut secret câteva zile, să n-am balamuc. Apoi, știți ce-a urmat.
Gheov ar mai fi întrebat ceva, dar n-a mai apucat. Eugenia s-a ivit în prag, pe neașteptate.
— Dumneata du-te, plimbă-te pe tarla, cât timp discut cu soția.
Grăsana pufăi, nemulțumită. Fermierul n-avu încotro. Părăsi odaia, târșâindu-și picioarele. După câteva minute de tăcere, un horpăit spulberă atmosfera tensionată. Darșan sorbea lacom limonada rece, fără nicio grijă pe lume.
— Nu vă e sete?
Eugenia întinse paharul, chiar deasupra genunchilor comisarului. Gheov suferea, simțindu-și gâtul uscat; avea esofagul țeapăn.
— Poate mai târziu.
Femeia puse paharul plin pe masă, înciudată.
— Să începem. Câți ani ai, Eugenia?
— Cincizeci și șase.
— Ți s-a întâmplat vreodată să te simți mai tânără, ori dimpotrivă, mai bătrână decât ești?
— Ce întrebare! Cine are timp de asemenea fleacuri…
— Bine. Spune-mi, ce faceai când s-a petrecut incidentul?
— Mulgeam vaca, zise gospodina.
— Ești sigură?
Eugenia ridică din umeri, stârnind și mai mult suspiciunea comisarului.
— Soțul te-a auzit strigând. Îți amintești?
— Da, da… Văzusem căscătura. Ce sperietură am tras!
— Dacă mulgeai vaca, te aflai de ceva timp în hambar. Totuși, n-ai văzut imediat căscătura, deși e foarte mare. Cum vine asta?
— Vine cum vine, răspunse ea, obraznică.
Comisarul se ridică deodată, apoi făcu semn asistentului.
— Plecați deja?
Tonul femeii trăda un soi de bucurie ascunsă.
— Nici vorbă. Te rog, arată-ne hambarul.
Ea rămase încremenită pentru câteva secunde. Apoi, ca și când s-ar fi trezit proaspăt din somn, Eugenia le întoarse spatele, mergând mecanic spre șopron.
Odată ajunși, Darșan așeză geanta într-un colț, apoi fluieră, uimit.
— Măiculiță!
Gheov scoase cu grijă instrumentele, măsurând câmpul energetic dimprejurul gropanului, mai ales zonele unde curgea mâzga. Nu mai avea dubii. Șandramaua a fost construită deasupra unui nod magnetic, lucru care a facilitat apariția fenomenelor stranii. Portalul, pe de altă parte, necesita o tehnică anume pentru a fi deschis. Groapa bâzâia, imitând munca albinelor.
— Nu te avânta prea departe, avertiză Gheov.
— Ce-i căscătura asta, domnule comisar?
— Nu pot să-ți spun, n-ai nivelul necesar.
— Deci, e ceva important… jubilă băiatul.
Comisarul zâmbi indulgent, după care-și adună instrumentele împrăștiate.
— Am treburi, trânti Eugenia. Mai e mult?
— Grăbită? N-am isprăvit interogatoriul.
— Ce mai este acum?
— Cum erai îmbrăcată în acea zi?
— Așa cum mă îmbrac dintotdeauna. Salopetă, cizme…
— Soțul dumitale zice altceva. Zice că erai îmbrăcată într-o rochie roșie.
— Vasili a tras cam mult la măsea, aruncă ea. Rareori știe despre ce vorbește.
— Cu alte cuvinte… minte?
— N-am rochii. Dacă nu mă credeți, verificați dulapul. Nici pantofi roșii nu port.
Comisarul zâmbi subțire.
— N-am pomenit nimic de pantofi.
Expresia Eugeniei suferi o schimbare. Semăna tot mai mult cu un animal încolțit.
— Ce-ar fi să renunți la teatru? Dumneata nu ești Eugenia.
— Da’ cine sunt?
— Adevărata Eugenia a murit demult, probabil în tinerețe. Soția lui Vasili a fost înlocuită, continuă comisarul, părând netulburat. După ce-ai ucis-o, i-ai împrumutat înfățișarea, pielea, apucăturile. Totuși, pe el l-ai cruțat. Probabil te-ai atașat. Ori nu aveai habar că ne telefonase. Bietul Vasili… Nu știe nimic, fiindcă te joci cu mintea lui.
— De ce-aș face așa ceva? se răsti ea.
— Am câteva idei, zise Gheov, dând ocol șopronului. Poate a trebuit s-aștepti momentul propice. Cinci elemente sunt necesare pentru a deschide un portal: timpul și spațiul potrivit, culoarea roșie, oglinda ciobită și sunetul perfect.
— Ieșiți din șopronul meu!
— Băiete, caută oglinda. Pe-acolo, pe sub baloți.
Galben la față, Darșan cotrobăia. Nici comisarul nu arăta prea bine.
— Uite-o! strigă asistentul. Uf, este grea. Nu poate fi mutată.
Comisarul duse rapid mâna spre buzunar, căutând ceva.
— Las-o acolo, am aflat aproape tot ce trebuia. Cu excepția unui lucru…
Descoperită, Eugenia rânji, apoi râse prostește.
— Știu c-ai strigat. Care este sunetul?
Femeia căscă o gură cât o șură, apoi emise sunetul metalic, infernal.
— Vasiliii!
Urla, arătându-și colții, zimți de fierăstrău, pierzându-și treptat forma umană.
Undeva, printre paie, zăcea Darșan, prăbușit. La rândul său, căzut în genunchi, Gheov scoase arma, cu ultimele forțe. O rază verde străbătu hambarul. Femeia căzu pe spate, ca un sac. Concomitent, pieri și sunetul oribil.
— Doamne sfinte… șopti băiatul, la vederea arătării leșinate.
— Sună la Centru, bolborosi comisarul, sleit. Districtul Portocala a devenit epicentrul unui vortex negativ. Cod 23, mă auzi? Spune-le… Cod 23!
Gheov se lipi de perete, amețit, îngrețoșat. Își pierduse pălăria.
*
După un timp, apărură luminițe verzi peste tot. Soldații cutreierau satul, interogând locuitorii, scotocind hambarele. Căutau cuiburile metamorfilor, nelăsând vreun colțișor necercetat.
Fermierul alerga prin porumb, vorbind anapoda. Plângea după Eugenia, neînțelegând ce se întâmplase. În cele din urmă, la indicațiile Centrului, specialiștii i-au șters memoria.
*
Purtând gulerul cămășii desfăcut, comisarul stătea moleșit pe prispă. Mirosea a mâzgă. Sau, cel puțin, așa i se părea; nu putea să-și scoată din nări duhoarea acelui lichid negru.
Colțul ochiului său surprinse o umbră. Duse mâna la șold, automat, apoi o lăsă moale.
— Darșan, ce cauți aici? Credeam c-ai plecat acasă.
— M-au interogat, se confesă el. Sincer, mi-e frică.
— De ce ți-e frică?
— Mă tot gândesc la Vasili… Oare-mi vor șterge și mie memoria?
— Posibil, mormăi Gheov, plictisit.
Văzând dezamăgirea înscrisă pe chipul băiatului, încercă s-o dreagă.
— Dă uitării ce-ai văzut. Va fi mai bine.
— Încerc. Cu cât încerc, mă gândesc mai vârtos.
Gheov râse înfundat, abandonând pentru un moment acreala sa obișnuită.
— Cât de cald poate fi!
— Da, foarte cald, îngână Darșan.
— Știi ce?
— Ce, domnule?
— Cred c-aș bea niște limonadă.
